Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 decembrie 2009

Craciun Fericit!

Copilului din Noi, bucuriei de a trai si de a invinge greutatile!

Sanatate, Noroc si.. multa, multa Lumina si Caldura in Suflet!

Read Full Post »

Ajunul Craciunului…

Ioana statea nemiscata in fotoliu. Parea o papusa mare, doar ochii ce o tradau… scrutatori, vii. Avea o rochita rosie cu guler alb, cu colturi crenelate. Funda mare de la spate o inghiontea. Isi privea picioarele lungi in ciorapi albi din bumbac si pantofii rosii cu bareta. Pe Mos Niculaie il pierduse, iar… adormise. S-a trezit dimineata si a vazut cadoul alaturi de perna. Pe Mos Craciun il mai vazuse la tati la serviciu… si nu era sigura ca e chiar Mosu. Stia de la prietenele ei ca il intalnisera si ele la serviciu, la parinti. Cum putea fi si acolo si la ea?

Foiala din casa o agita, iar aroma de cozonac ii umplea narile. Mai devreme, gustase micul cozonacel care incerca cuptorul. Bunica il scotea cu mare grija, il cantarea din ochi si decreta… a iesit bine! Toti se linisteau, iar cozonacii ieseau la ora… aurii si umflati, plini de mac, cacao sau nuca si multe, multe stafide. Urma sa vina bradul, sa fie impodobit cu multe globuri si jucarii. Unele dintre ele erau asa de vechi… Fiecare jucarie pentru pom avea cate’o mica povestioara. Le stia de la bunica. Erau scoase dintr-o cutie separata, fiecare fiind invelita intr-o foita rosie, lucioasa si subtire. Aparea cate-o corabioara sau o bicicleta, un papagal infoiat sau o mica balerina. Existau multi mosuleti si clopotei. Globurile nu-i prea placeau. Erau simple sau cu mult sclipici si, de cele mai multe ori, nu rezistau la stransul bradului. Lumanarelele pentru pom nu se mai puneau. Stia, de la sora mai mare, ca bradul luase foc de la ele, cand era ea mai mica.

S-ar fi miscat, dar… De Pasti a stat cuminte cat a stat, dar curiozitatea a impins’o in camara unde stateau ouale, in cosul de nuiele. O chemase si pe sor’sa cea mica ca sa o ajute… trebuia sa gaseasca Oul Campion. Asa incat le’a incercat pe toate pana l-a gasit. L-a bagat in sortulet si a asteptat cuminte pana la masa. Hmm… O stii Mosu ce-a facut? Oare o fi suparat? Bunica a fost tare amarata, dar tati a ras cu pofta.

Imaginea se destrama incet, iar fetita in rosu ramane… undeva in timpul de demult. Acum o fetita mare scrie pe blog o amintire din Ajun de Craciun. A primit un urs alb de plus de la nepotul ei… Amintiri si prezent, ambele cu aroma de cozonac si miros de brad.

Read Full Post »

Cismegiul

                                            Th. Aman – Citind in Gradina Cismigiu

Ati citit, desigur, de multe ori, ca Cismegiul este una dintre gradinile cele mai frumoase din Europa, dar pana azi n’a indraznit nimeni sa scrie ca e cea mai frumoasa din lume, afirmatie pe care ma’ncumet s’o fac, nu numai controland amintirile mele de calator, ci reproducand si parerea catorva prieteni cari au ocolit pamantul.

Parcurile vilei Carllota, de langa Belagio, renumite pentru razoarele lor luxuriante, sunt departe de minunea de pe meleagurile lui Bucur.

Nici eu nu stiam pana mai deunazi ca pe cele cateva hectare ale Cismegiului cresc 340 de spete de pomi si arbusti, 45 de feluri de iarba si cateva sute de varietati de flori. Sa se noteze ca nu e vorba de-o gradina botanica, menita sa instruiasca, ci de un loc public obicinuit.

Sa intram, iubite cititor, in dimineata asta frumoasa de Mai, pe poarta principala a gradinii, de pe bulevardul Elisabeta, si sa contemplam impreuna feeria ce se desfasoara inaintea ochilor.

De cum pasesti, cat iti cuprinde privirea, o mare de verdeata, si pe jos un covor verde imens, cu o bordura de pansele galbene cu chenar de pansele albastre, avand la ambele capete cateo rotonda de cinerare multicolore – in fund (asezata acolo par’ca dinandins, ca sa dea caracter national privelistii) clopotnita bisericii Schitu Magureanu, langa niste ruine; iar la dreapta apele tot verzi ale unui lac ca din basme, pe luciul caruia luneca barci linistite si cate-o lebada stinghera.

Poezia batranelor salcii plangatoare ce-si contempla umbra seculara in undele limpezi ale lacului nu se poate descrie…

Dar sa o luam pe aleea din stanga, sa-i zicem a liliacului, fiindca acum e luna lui peste o luna va fi, impreuna cu alta, a trandafirilor – si sa ne imbatam de forma si mirosul lui, din ce in ce mai fermecati, pe masura ce inaintam. Tei, artari, plopi, ulmi, castani. pini, brazi, ciresi, pruni si gutui de ornament isi impletesc culorile frunzelor de diferite feluri: palmate, dintate, lunguete, verzi, rosii, galbene sau pestrite, si-si imbina vopselele nenumarate ale florilor, ici-colo trecuti de o sidonie japoneza, o glicina eleganta sau o magnolie exotica.

Nu stii incotro sa te uiti mai intai in sus; si distanta in distanta ramai in extaz in fata altor frumuseti, aparand de jos; mici oaze de lalele sau nu mai stiu ce podoabe ale naturii, pana si Floarea reginii care creste numai pe varfurile muntilor.

Vino si maine, si poimaine, iubite cititor, ori cand, si in toate sezoanele, si nu’ti fie frica nici cand vei gas gradina pustie: in primele zile ale lui Martie iti vor surade viorelele si ghioceii; acum, ce’ti apare inaintea ochilor; toamna, mixandrele, vanilia, daliile, tufanelele, craitele, carciumaritele si simfonia galbenului din ultime zile ale lui Noembrie.

Acum e bine sa stii si cine e vrajitorul care vegheaza peste raiul acesta, fiindca e si’o mana omeneasca, pe lang’a lui Dumnezeu, care are grije sa arate muritorilor darurile pamantului.

Il chiama Rebhuhn, arhitect peisagist, directorul general tehnic al Casei gradinilor publice din capitala, si e venit in tara de vreo douazeci de ani, nascut fiind intr-un orasel din Silezia.  Biografia lui, in ce ne priveste, e interesanta. Dupa ce’si termina studiile la Uranienburg si le desavarseste prin Elvetia, Franta, Anglia, Olanda si Belgia, cu ocazia unei expozitii, se fixeaza la Jardin des Plantes din Paris, cand intamplarea face sa se intalneasca cu florarul Proch, trimis de guvernul nostru pe malurile Senei, sa gaseasca u om priceput, capabil sa gateasca putin gradinile capitalei noastre oropsite.

I-a trebuit multa perseverenta lui Proch, pana sa convinga pe silezian, a  carui tinta era Japonia, sa vie la Bucresti.

I-a sarit in ajutor un prieten al lui Rebhuhn, care si-a induplecat amicul, facandu-i si planul:”Inchei contractul numai pe un an. Daca esti multumit, il prelungesti; daca nu, te’mbarci la Constanta pentru Constantinopol si de-acolo pleci la Tokio, unde ne intalnim.

– Dupa un an de sedere in Romania, spune Rebhuhn, cad am vazut starea de primitivitate in care se afla horticultura aici si mi-am dat seama de posibilitatile de munca, in specialitatea mea, in aceasta tara binecuvantata, cu o clima care avantajeaza dezvoltarea unei flore aproape universale, mi-am zis: „Aici e de mine” si n’am mai plecat.

Marele lui protector, gratie caruia a reusit sa-si realizeze planurile, a fost chiar Regele Ferdinand, el insusi botanist de forta, care’l pretuia.

Se pare ca dragostea de flori se mosteneste. Raposatul Rege o avea de la augusta Sa mama, de la Sigmaringen; Bratescu-Voinesti, delicatul si talentatul nostru prozator, a luat’o de la tatal sau, iar Rebhuhn de la stramosii lui, toti horticultori de vre’o doua sute de ani. Fiul sau, un copilas cu obrajii roz, e destinat aceleiasi meserii.

D-l Rebhuhn e un pasionat. Sculat in fiecare dimineata la cinci, poate fi vazut in toate zilele cu foafrecile in mana, dand cate’o raita pe langa florile lui dragi, ingrijindu’le ca un parinte; ici taind, colo punand sa se sape sau dand ordin sa fie stropite, trist cand constata moartea uneia, vesel cand o gaseste surazand.

Sa nu se uite ca si planta are individualitatea ei, si ca daca proverbul zice: „Sa dea Dumnezeu omului cat poate sa rabde”, nu e acelas lucru cu o floare sau c’o crenguta, pe care o schimbare brusca de temperatura sau o lovitura poate s’o doboare intr’o secunda. Cate ingrijiri migaloase, ca sa ne bucuram de ce vedem!

Dar marele talent al lui Rebhuhn e in crearea atmosferei. Nu degeaba e „arhitect peisagist”. Cismegiul care se transmitea din generatii in generatii arhaic, cum era, s’a transformat de nu’l mai cunosti. Aleea principala, plina de praf, de odinioara, a devenit covor imens cu chenar smaltat, de care am pomenit la inceput. Pana sa faca sa i se adopte planul, Rebhuhn a luptat cu edilii de eri mai rau ca faimosul Le Notre, la Versailles, cu Ludovic al XIV-lea – vezi discutia Le tapis vert; – din niste pietre romane, parasite pe un maidan, a creat o rotonda, azi a panselelor, maine a bujorilor, poimaine a crinilor, rasarita ca’n povesti; mai sunt cateva saptamani si ne vom sui pe movila pana acum fara nume, cu o cascada serpuitoare, de’aci ‘nainte botezata a pasarilor, fiindca aci vor veni sa-si faca cuibul, gasind mediul prielnic si hrana necesara, sveltele sburatoare ce’si inalta siripitul si trilurile spre bolta albastra.

In dorinta de a inova, mintea gradinarului, pe care a avut norocul sa’l descopere Proch, nu se odihneste o clipa. Acum se stradueste sa creeze o alta alee, a Iernii, cu plante verzi si in mijlocul lui Ianuarie, si cine stie ce surprize ne rezerva viitorul in celelalte gradini si squaruri ale capitalei, daca institutia Casei gradinilor continua sa’i lase initiativa si sa’i acorde sprijinul de pana acum. Se cere, insa, si o sporire a bugetului acestei Case, dat fiind ca marile orase europene acorda pana la 2000 lei pe an pentru ingrijirea unui pom, pe cata vreme la noi suma alocata pentru acest scop este ridicola. Sa speram, totus, ca gratie d-nei Elisa Bratianu, careia i se datoreste crearea Casei gradinilor, si care nu cu putin a contribuit la ce s’a realizat, institutia (e cazul de’a zice) va inflori din ce in ce, si viitoarele proiectele lui Rebhuhn vor lua fiinta.

Se va socoti, poate, de unii, ca i’am adus prea multe laude; eu, insa, sunt de parere ca le merita, si ca daca citim zilnic pagini intregi de osanale in adresa cutarui sau cutarui politician, se cuvin macar odata cateva randuri si acestui modest care, cu tabloul viu pe care ni’l da periodic, ne desmiarda ochii si ne mangaie sufletul.

Vei fi obosit, iubite cititor, cu plimbarea si cu vorba mea, si ai nevoe de odihna. Am ajuns in dreptul intrarii Walter Maracineanu. Sa ne asezam pe-o banca si sa dam cuvantul trecutului:

-Pe’aici, ne sopteste el, in Istoria Bucurestilor de Gion, la cisme (devenit Cismegiu), erau candva dealuri. Locul era, doara, afara in oras, bariera fiind unde e acum piata Teatrului. Nici urma n’a mai ramas din lacul lui Dara Negutatorul, care se’ntindea langa acela al Cismegiului si care era inca odata asa de mare. Pe’aici era o singura casa, a unui Hierea Brezoianu, de unde porneau boerii la vanat de  rate salbatice, stramos dela care’si trage numele cunoscuta strada bucuresteana…

Ce timpuri patriarhale si linistite!

– Pe’aici, ne sopteste si viitorul, in ceasul cenusiu al amurgului, vor veni mai tarziu altii si va vor pomeni cu aceeasi melancolie in glas, cu ochii spre aceleasi flori, a caror viata scurta o plangeti, si de cari sunteti legati prin aceeasi soarta.

                                                                                                                                              Radu D. Rosetti

Read Full Post »