Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 26 decembrie 2009

26 decembrie

Sambata dupa-amiaza. N-as zice ca e seara, desi e intuneric (dupa 19 as putea banui, dar… sa trecem la fapte). Este ora 18.01. Sa vedem cat timp imi ia sa scriu ceea ce vreau sa scriu. De fapt, nu am in cap o idee bine conturata. Sunt curioasa ce iese. E un mic experiment, de scriere.

 De dimineata m-am intors acasa de la ai mei (unde am petrecut doua zile faine). La pranz, am fost la masa la o buna prietena a mea. Ne-am conversat pe fel de fel de teme. Prezenti: sotul si viitorul ginere; fata nu era acasa (cu niste treburi urgente). Cu ce ideea am venit? Sa vorbesc despre recomandari si dedicatii… sinceritatea, in exprimare, si efectul lor.

Am ales doua carti din biblioteca si anume… un roman, Jocuri de apa, autor Sandra Cotovu, cu o prefata de G. Toparceanu, aparut la Editura „Cartea Romaneasca”, 1938, si o colectie de articole, semnate de Andrei Plesu, adunate intr-o carte cu titlul Obscenitatea publica,  Humanitas, 2004.

O sa redau in intregime cele cateva cuvinte ale lui Toparceanu care au fost folosite, in loc de prefata, la aparitia romanului Sandrei Cotovu. 

                                                                               2 februarie 1937, Iasi

…o viziune delicata si originala a realitatii; impletituri de ganduri, de viata interioara, cu gesturi obisnuite si simple ale vietii externe (asta e o „trouvaille” a D-tale), lumini si estompari realizate cu un simt artistic sigur – si un cadru in armonie cu starile sufletesti. Personagiile sunt bine conturate. Unele lucruri despre firea lor le sugerezi foarte fin – prea fin pentru cetitorul obisnuit, pentru publicul mare. (Dar acestuia n’ai sa-i placi, pentru ca el vrea in literatura: actiune, fapte importante, intamplari mai zguduitoare – nu pictura de caractere, facuta numai din nuante si gradatie discreta, nu intamplari minuscule si destinuri aproape normale).

Iata, daca n’oi mai fi in curand, si daca scoti vreo carte cum n’am apucat sa-ti scriu nici o prefata, foloseste vre-un pasagiu din scrisoarea aceasta in loc de prefata – caci dupa moarte voi avea mai multa trecere. Cu cat mai tarziu, cu atata mai multa.

                                                                               G. TOPARCEANU

 

Am cautat referinte pe net despre Sandra Cotovu. Am aflat data nasterii si a mortii: 9.01.1898-17.07.1987. Doar doua romane se pare ca a mai publicat, dupa cel la care fac referinta:  Divortul Marianei, Editura Cugetarea, 1941, si Vijelie, aparut la Editura Minerva, 1985. Romanul Jocuri de apa mi-a placut. Trebuie sa recunosc ca G. Toparceanu a caracterizat foarte bine scrierea si autorul. As dori sa le citesc si pe celelalte. Sa vad daca o sa le gasesc. Mi-a placut si Toparceanu. Simplu, direct… a spus exact ce avea de spus. Mai rar asa ceva in zilele noastre. Am citit destule referate de specialitate asupra unor carti, ca sa stiu cand persoana care scrie acele cateva randuri, analizand scrierea si continutul, este sincera sau nu.

O astfel de recomandare poate da indicatii precise care sa ajute autorul spre cizelare si imbunatatirea stilului (depinde si de scopul propus). Ea isi atinge telul daca autorul accepta observatiile ca fiind constructive. Dar cati se bucura de astfel de analize si aprecieri sincere. La noi, trecerea in nefiinta se pare ca da greutate mai mare 🙂

Sa mergem la Andrei Plesu. In iunie-iulie 2001, in Plai cu boi, publica articolul ‘Dedicatia ca gen literar”. Si ce aflam? Ca dedicatia este ipocrita prin definitie, fiind o punere in scena a afectiunii. Daca cel ce face dedicatia se adreseaza rudelor, prietenilor sau vreunui personaj caruia ii datoreaza recunostinta sau respect sincer, ipocrizia este minimala. Exista o afectare stilistica, totusi, si in acest caz.. si este greu de evitat. Ca sa faci o dedicatie credibila trebuie sa ai tact, inspiratie si autenticitate, fara solemnitati si hiperbole stanjenitoare.

Dupa aceasta scurta introducere, se face o trecere in revista a dedicatiilor pentru cuplul Ceausescu (de-a lungul timpului), dedicatii aferente unor personalitati stiintifice, literare. Concluzia este ca dedicatia omagiala se misca pe teritoriul comicului avand nuante tragice. Intrebarea pe care si’o pune Plesu… daca erau necesare si daca puteau fi evitate aceste „monstruozitati literare”.

Concluzia este ca „oameni in toata firea, oameni de anvergura uneori, sunt adusi de regimul politic in situatia de a produce o astfel de proza… fiind cuplati la una din cele mai odioase si mai subtile surse ale raului. Victima consimte.  E brutalizata subliminal, intoxicata tenace, pe termen lung, asa incat sa ajunga a lua derapajul drept normalitate. Ea actioneaza conform, fara sa mai fie nevoie de constrangere. Tradarea de sine devine fireasca, spontana, sau apare ca efect al unui calcul care se socoteste avantajos. Scenariul informatorului care colaboreaza de frica e, prin comparatie, rudimentar.Aici victima are initiativa, se precipita triumfal spre propria sacrificare”… si ca orice joc, daca nu e bine condus, „confuzia il contamineaza, in cele din urma – suprema perversiune! -, pe insusi beneficiarul concertului omogial”.

Interesant, nu?

P.S. Am terminat destul de tarziu 🙂 Am avut si ceva conversatii intre timp. O sa recitesc maine dimineata.

Read Full Post »