Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 ianuarie 2010

 

Azi este 24 Ianuarie 🙂 O zi importanta pentru români sau, mai bine zis, pentru istoria noastră.

M-am gândit să vă aduc spre citire câteva pagini din Radu Rosetti (mi se pare inepuizabil prin ceea ce oferâ… in doar câteva pagini de carte). N-o să fie vorba numai despre Unire, ci şi despre un om politic, Barbu Catargiu.

Personal, nu stiam atatea amanunte despre acest om. Am aflat din paginile lasate de Radu Rosetti. Prin urmare, daca nu va e de plictiseala, o sa transcriu pentru a putea fi citite aceste randuri (transcriu cu ortografia lui Rosetti; imi place savoarea care o da lecturii astfel de scriere).

Barbu Katargiu

Cu ocazia sărbătoririi Unirii

Ancheta POLITICII, despre Oratoria română, mi-a reamintit paginile magistrale ale regretatului meu profesor Anghel Demetriescu, despre Barbu Katargiu:

„De la 1834, adică de când s’au arătat primele începuturi de viaţă parlamentară la noi, până astăzi, nimeni între români n’a fost mai înzestrat într’un grad mai înalt decât Barbu Katargiu cu darul de a mişca inimile prin vorbă; nici A. Panu, care mai mult recita discursurile sale decît le improviza; nici Mihail Kogălniceanu, care adesea pare prolix, şi câteodată pedant, cu toate mişcările sale de o elocinţă grandioasă; nici Nicolae Ionescu, a cărui frază admirabil ţesută şi a cărui dicţiune măiastră nu duc întotdeauna la o concluzie inevitabilă; nici G. Costaforu, care cu tot spiritul şi verva sa nesecată, rămânea tot avocat, de causeur charmant; nici V. Boerescu, care avea multă volubilitate în vorbire, dar puţini nervi şi muşchi; nici atâţia corifei ai tribunei noastre, cari fac un contrast isbitor cu mulţimea afonă sau gălăgioasă din Parlamentul nostru. Deosebit de frază şi argumentaţie, acţiunea lui Barbu Katargiu avea în sine acţiunea lui Mirabeau, precum judecă George Linche, unul dintre cei mai aproape şi mai intelingenţi cunoscători ai lui. Era destul să ceară el cuvântul, pentru ca, în mijlocul şedinţei celei mai sgomotoase, liniştea să se restabiliească. Când Barbu Katargiu se suia la tribună şi-şi arunca privirea sa profundă peste băncile deputaţilor, o tăcere religioasă domnea în Adunare. Când îşi aducea mâna în păr, când, cu o dexteritate surprinzătoare, mânuia monoclul, care îi dădea o înfăţişare singulară, cînd ochii săi plini de foc începeau a scăpăra scântei şi a fascina privirile auditorilor, sau când, luând un aer mai insolent, îşi înfigea mâna în umărul vestei şi arăta Adunării numai profilul figurii sale demonice, un fior pătrundea pe deputaţi. Din acest moment, el devenea despotul tribunei; o întrerupere imprudentă sau chiar bine pusă din partea unui adversar, departe de a-l deconcentra şi de a-l face să- şi piardă echilibrul, era un nou nutriment pentru verva sa nesecată; pieptul său se dilata, talia sa mică, văzută prin lentila elocinţei, lua nişte proporţii uriaşe, iar vocea lui puternică ar fi fost în stare să desfidă orice furtună parlamentară. Atunci el nu mai era omul pe care-l văzuseşi cu câteva minute mai´nainte. Era o adevărată transfigurare… Acea ardoare militantă, acel suflet care le străbătea, acea viaţă extraordinară ce le comunica vocea şi gestul lui, sunt moarte pentru noi. ”

Vai, nu numai că sunt moarte, – s´a zis cu drept cuvânt că frazele unui orator, oricât de strălucite, nu pot fi savurate decât auzite din gura lui, vocea si gestul jucând în darul vorbirii un rol covârşitor, – dar nici publicarea discursurilor lui Barbu Katargiu în volum nu dă decât o idee palidă despre valoarea lor, căci iată cum „le scuză” editorul Wiegand, în fruntea cărţii pe care o editează în 1886:

Din nenorocire pentru viitorime, dela 1859 până la 1862, discursurile deputaţilor se publicau nu după note stenografice, ci după însemnările succinte ale tachigrafilor, cei mai mulţi aleşi dintre tineri cari se distinseseră între camarazii lor de studii pe băncile colegiului Sf. Sava, dar cari, pe de o parte din lipsă de deprindere, nu puteau urma pe oratori în repeziciunea cuvântării lor, iar, pe de alta, nu erau destul de familiari cu chestiunile politice, ca să apuce pretutindeni partea marcantă a unei argumentări. Eşiţi din colegiul, unele fuseseră înbibaţi cu principiile şcoalei radicale în limbă, ei introduceau în discursurile oratorilor o frazeologie şi un vocabular străin celor mai mulţi dintr´înşii. Farmecul acelei limbi bătrâne, în adevăr românească, le era necunoscut. Aceste neajunsuri se văd în multe părţi ale colecţiunii de faţă.

Totuşi, una dintre cuvântările lui Barbu Katargiu a fost prinsă întocmai, şi fiindcă, din nenorocire, puţini mai ştiu în ţara asta cine a fost ilustrul şef al partidului conservator de odinioară, – acesta este şi cauza pentru care insist cu atâtea citate, – reproduc discursul pronunţat de dânsul în calitate de deputat la 11 decembrie 1861, în întregime. E rostit pentru slăvirea înfrăţirii românilor din Principate, şi´n el vibrează cel mai cald patriotism.

Domnilor,

Sunt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în care limba omenească e cu neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile.

Evenimentul zilei de astăzi e de acelea ce nu se exprimă; toţi îl pricepem în acest minut în adâncul inimei noastre.

Unirea e săvârşită mi s-a zis. Acest cuvânt e un cuvânt înalt; el cuprinde făgăduinţa mântuirii şi viitorul ţării. De aceea el a circulat ca o scânteie electrică în inimile noastre tuturor şi sunt încredinţat că, dacă există nemurirea sufletelor, după cum religia ne încredinţează, strămoşii noştri au simţit şi ei acea înfiorare şi cu lacrimi de bucurie ne binecuvântează din înălţimea cerurilor.

Unirea s´a făcut. Această unire este simţită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem aduce noi aminte; dar, de au simţit´o, nu s´a făcut, sau de s´a făcut, n´a ţinut decât un moment.

Pricina neisbutirii le fură mijloacele ce întrebuinţară. Aceste mijloace se bizuiau pe puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înţelepciunii, a cuvântului, a înfrăţirii, pentru unirea naţionalităţilor.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înţelepciunii şi înfrăţirii; şi înţelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrăţirea între oameni este unul din cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem, dar, ca biserica noastră: „ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărţi”; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea dintre ţările surori; ne trebuie unirea şi între fiii ei. Aşa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; aşa numai vom păstra locul nostru între naţiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscrişi. Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noştri ce ne privesc din sânul veşniciei se va preface într´un blestem, şi sunt în drept a zice că cel ce va îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru şi al urmaşilor noştri; el va avea hula şi blestemul chiar al naţiilor ce ne privesc…

Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi îngenunchiaţi, să scriem astăzi: „Tot pentru ţară, nimic pentru noi. „

 citat din Eri, Radu Rosetti

 La 8 iunie 1862, Barbu Catargiu a fost asasinat. Ultimele lui cuvinte în Adunarea la care a participat, înainte de a fi asasinat, au fost: „Voiu preferi moartea mai înainte de-a încălca sau a lăsa să se calce vre-una din instituţiile ţării” (fusese prevenit că dacă va mai rezista cererilor de împropietărire va fi ucis).

Read Full Post »

Oare incotro?

Priveam cum se desfasoara

Ghemul de lana.

Fir alb, pufos

Prin iarba, prin praf,

Prin soare, pe la umbra.

Cobora  cu viteza,

Urca mai greu,

In varf de deal, in varf de munte.

Din cand in cand se innoda,

Stand pe loc si cautand directia

Oare incotro?

Read Full Post »