Un strigat de durere al Reginei Maria
București? Cum o fi oare aspectul tău? Ești învăluit în taină de doliu după toți copiii tăi pierduți, sau porți un surâs agitat ca să nu atragi asupra celor rămași mânia actualilor stăpânitori. Oare marile clădiri mai poartă steagurile cu cele trei culori sfinte în fața cărora fiecare Român î(-)și dezvăluie capul, perdelele de la ferestre sunt ele trase ca locuitorii tăi să nu vadă trupele străine trecând prin fața palatului? București! te-am părăsit fără nici un cuvânt de rămas bun, cu care de atâtea ori am fost aclamată de poporul meu pe străzile tale! În tăcere am trebuit să plec fără a-mi arăta durerea in fața celor care erau condamnați să rămână! Cănd te-am părăsit așea în voia soartei tale mi se părea că sunt un trădător, plecam și te lăsam fără nici un sprijin ca o pradă sigură acelor ce deja se pregăteau să-ți sugă sângele inimii tale. Și tu palatul meu din Cotroceni care răsunai de glasul copiilor mei, parcuri prin care alergau piciorușele lor! V-am părăsit fără nici un sprijin, nici un cuvânt pentru acei ce rămâneau pentru paza voastră, fără a arunca o privire în odăile de care fusesem atât de mândră. Am găsit chiar destulă putere ca să surâd bătrânului servitor care mă privea mirat și care părea să priceapă că tăcerea mea ascunde un adevăr îngrozitor. Numai unul singur a auzit suspinele mele, dar acela e atât de mic și tăcut că nu va putea spune nici odată ce i-a spus mama lui în ceasul despărțirii.
Era seara(,) întunericul pătrunsese în biserică și cu el pătrunsesem și eu în locul sfânt unde grămezi de flori albe răspândeau mirosul lor tainic. Acolo la mormântul abia închis, lăsai să cadă masca pe care o purtasem toată ziua, și îmi arătai toată durerea micei ființe ce era culcată sub piatră și-i mărturisii că plec fără să știu când mă voi întoarce și ceream ertare că pleacă mama lui cu cei cinci copii și lasă în mâinile celor ce în curând avea să fie stăpânitorii peste locuințele noastre sfinte. Poate că așea a fost scris, ca carne din carnea mea să rămână în pământul capitalei după despărțire (,) soarta a voit să las pe cel mai mic din copiii mei acolo în Biserică sub piatra rece. Poate că Dzeu mi l-a luat ca semn că acele chinuri sunt m-ai trecătoare în cer, poate că Mircea copilul meu cel bun a rămas acolo să aștepte întoarcerea mea, deoarece trebuie să mă întorc. Eu cred în ziua întoarcerii, ăn ziua isbândei, era că sângele vitejilor noștri n-a fost vărsat în zadar. Într-o (ăntre) brațele sale se vor deschide mari ca să ne primească iubita noastră capitală. Steagurile vor fâlfâi (la) ferestre, străzile sale vor fi acoperite cu verdeață și acei ce se vor întoarce nu vor ști dacă inimile lor bat de durere sau de bucurie. Stă în puterea lui Dzeu să hotărească, dacă cu (ca) Regina voastră voi împărtăși această sărbătoare.
Vă adresez o rugăminte: dacă nu-mi va fi dat să intru în capitala voastră atunci aduceți toate florile ce mi le-ați fi adus mie, acolo unde doarme copilul meu, împărțindu(-)le pe mormântul lui. Umpleți Biserica cu flori albe ca și acel care a rămas atăta vreme singur să i-a parte la bucuria voastră.
________ Maria
Răspunsde o inimă Română
I.
Măria-ta, orașul trăiește in nesimțire
Nici lacrimi de durere, nici jale, nici suspine
Uitatau toți de tine, de draga ta privire
Uitatau. La alți idoli azi laș i se închină.
II.
Măria-ta, nu plânge, căci neamul n-o să piară
Păstra-zați ochiul mândru, și zâmbetul tău
Măria-ta, nu crede nu-i azi întâia oară
Când noi ne aflăm cu toți în al pieirii prag.
III.
Măria-ta, palatul e cuib de nemți cu cască
În el răsună veșnic vorba, vorba germana (pare scris verda, verda germana)
Și Machensen e astăzi privit de gură cască
Și steagul pretutindeni, e noul steag duăman.
IV.
Măria-ta, în Biserică nu(-)i voe să se spună
Să ajute Domnul armatei ce luptă la hotar
Nici clopotele sfinte în București nu sună
Și al vostru nume Doamnă unii spun de la altar.
V.
Măria-ta, Fecioara ce s-a numit Maria
Nu’a plâns când pe Golgota copilul ei fu dus
Prin moartea lui în chinuri născută veșnicie
Pentru atâtea neamuri, din răsărit și apus.
VI.
Din lacrămile tale ce curg fără încetare
Din lacrămile noastre, puținilor Români
Din sângele ce curge în valuri la hotare
Va răsări un astru ce orbiva pe păgâni.
VII.
Atunci a noastre steaguri s(-)ar înălța în Soare
Aduse din surghiul cel lung de la Siret
Și voi veți trece iarași; Fanfare sunătoare
Vor răsuna, și capul ne vom pleca încet.
VIII.
Ți-om da toți crinii care vor crește în grădină
Toți trandafiri galbeni, toți maci somnoroși
Vom pune alături floarea nu mă uita Regina
Ce azi neaduce aminte de ochii tăi frumoși.
IX.
Vom face’n flori plăpânde, mai mândru tricolorul
Mai mândru și mai falnic, căci vine înapoi
Se întoarce. Și cu dânsul aduce tot popotul
Se întoarce Dinastia adusă de Eroi.
X.
Și-ți vom cânta un cântec în care picurava
Potopul cel de lăcrămi, ce mamele au vărsat
În care mărivom cu glorie și slavă
Crăiasa fără seamăn și primul Împărat
XI.
La Cotroceni în criptă copilul tău așteaptă
Coroana nemurirei ce voi veți cuceri
Măicuța, lui cea bună, măicuță înțeleaptă
Nu s(-)a întors și timpul se scurge zii, cu zii
XII.
Măria-ta, nu plânge, micuțul știe bine
Că de ai plecat cu lacrîmi, vei reveni cu cînt
Și sufletui scump înger din sferele senine
Aăteaptă clipa mare, așteaptă ceasul sfânt.
XIII.
Măria-ta, nu plâng, curînd va suna ora
Copilul tău nu(-)i singur, e al nostru al tuturora
Isbânda să vă fie tovarășe și soră
Și Domnul sfânt fie mereu întrajutor.
Read Full Post »
