Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Amintiri’ Category

Si cum am primit niste poze cu Bucurestiul anilor ’70 de la un tovaras din copilarie (a citit intamplator despre strada copilariei si m-a intrebat cine sunt;  a descoperit rapid, insa,  rasfoind articolele) o sa postez cateva dintre ele. Ma gandesc sa fac poze din aceleasi unghiuri. Am recunoscut multe dintre cladirile care mai sunt in picioare; pe altele nu (sa vad daca’mi amintesc sau o sa’i intreb pe parinti pentru a le identifica).

Multumesc pentru poze, Andrei!

Calea Mosilor – 1.04.1978

Piata Rosseti, 5.11.1977

 

Piata Unirii, 5.11.1977

Calea Dudesti, 10.10.1977

Va mai aduceti aminte de transportul in comun?

Calea Grivitei, 29.02.1976

Aglomeratie, nu gluma 🙂

va urma

Read Full Post »

Amintiri din trecut…

Un pas, doi pasi, numarat continuu, murmurat. Un ciocanit usor in stanca, o roca desprinsa. O lovitura mai puternica si roca se spargea in doua. Copilul privea cu ochii mari la miscarile mamei. Daca bucata de roca o interesa, scotea carnetelul si nota ceva rapid. Dupa ce nota, de cele mai multe ori, era lasata sa cada pe pamant. Uneori, bucata de roca disparea in tolba neagra. Unu, doi, trei… Alerga in jurul mamei, incercand sa inteleaga.

Nu-mi amintesc diminetile si nici pregatirile pe care le facea inainte de fiecare excursie. In memorie am dupa-amiezele toride, linistea nefireasca in care orice sunet il percepi ca fiind aproape, iar apa de munte tumultoasa, in curgerea ei printre bolovani, orchestra. Peretii inalti de piatra, tufele de catina si pasarile erau prezente; ma atrageau si cascam gura la ele. Nu-mi placeau ciulinii. De ce ma razboiam cu ei, n-as putea sa spun acum; la origine, se pare, ar fi poveste nascocita de sora mea mai mare. Zana Ciulinilor avea o treaba cu copiii care se indepartau prea mult de mama lor.

……….

Peste ani, primul meu traseu, ca muncitor necalificat intr-o echipa de geofizica, a fost la Gheorghieni. Paduri intinse de conifere, dar si in amestec cu foioase. Miros puternic de rasina. Am inceput in septembrie, in perioada de imperechere a cerbilor (boncaluit).

Camionul era condus de Cosor, cu soferia invatata la arma tancuri. Ne ducea cat mai aproape de punctul de lucru. Trecea peste orice obstacol posibil. Drumurile forestiere nu erau prea grozave si trebuia sa te tii bine de banchetele de lemn fixate, doua de-a lungul camionului si una pe centru. Uneori aveai senzatia ca e gata sa se rastoarne pe o parte. Tipam cu totii la cate’o hartoapa mai naravasa, in rest se canta. Cei mai in varsta se amuzau de zbieretele noastre.

Prima mea zi de lucru este greu de uitat. Ca un facut, am inceput din punctul cel mai indepartat al aliniamentului, din O. Eram in grupul care deschidea drumul, la topometrie. Eu aveam in sarcina stadia (pentru cine nu stie, este o ‘scandura’ gradata in centimetri, care foloseste la masurarea distantelor si ridicarea cotelor). Cumnatu’miu deschidea drumul, carand dupa el busola. Mi-a facut un instructaj sumar, cam ce si cum am de facut, spunand sa fiu ochi si urechi la semnele si vorbele pe care o sa mi le faca/strige. Zis si facut. Dar pana in punctul O aveam de parcurs un traseu destul de lung, de vreo 10 km… deal, vale, deal vale. Erau carari abia schitate, iar orientarea era dupa tarusii batuti in zilele anterioare (la nivelul tarusilor se faceau citirile cu magnetometru). Eram o persoana antrenata cu muntele si totusi… Nu aveai timp sa casti gura; mersul era in forta. Trebuia ajuns cat mai repede in punctul de lucru deoarece se intuneca devreme si norma era de cel putin 5 km/zi, iar statiile, datorita terenului accidentat si plin de tufisuri, se faceau din 20, maximum 50 de m. Cumnatu’miu nu mi’a facut vreo favoare; trebuia sa ma tin dupa el. Cand am ajuns in punctul de unde trebuia sa incepem lucrul pe ziua respectiva… a declarat pauza si timp pentru o tigara. M-am trantit pe’o rana (terenul era in panta) si incercam sa’mi potolesc picioarele care-mi tremurau ca piftia. Simteam nevoia de apa si mi-am baut toata apa din sticla. Unul dintre muncitori a incercat sa-mi atraga atentia ca o sa fiu nevoita sa beau din balta; nu exista niciun izvor in zona respectiva. Nu l’am luat in seama. Cumnatu’miu radea manzeste. Pauza s-a terminat si a inceput lucrul propriu-zis. Trebuia s-o iau inaintea lor, iar Dan (cumnatu’miu) se uita prin luneta si ma dirija. In momentul in care ma pierdea ‘din ochi’ incepea sa’mi dea indicatii cum sa ma pozitionez ca sa poate citi. Ii asteptam apoi in locul in care fusese facuta citirea pentru a bate tarusul si plecam mai departe.

Partea asta de treaba nu mi s-a parut prea complicata, dar imi era ceva teama. Stiam din spusele lui Dan ca eram in apropierea terenurilor de vanatoare ale lui Ceausescu (de la ursi, cerbi la porci mistreti). La un moment dat am ajuns la un luminis. Dan a inceput sa strige… mai departe, mai departe. Mai departe, mai departe, dar zgomotele padurii nu erau toate foarte imbietoare. Senzatia de pasi, de crengute rupte imi dadeau fiori. L’am auzit pe Dan zbierand STOP. M’am intors si am ridicat stadia. Nu’i vedeam decat mana, cand stanga, cand dreapta, cu o esarfa alba, indrumandu-ma cat sa ma dau mai spre stanga sau mai spre dreapta pentru a ma vedea. Eram cu spatele la necunoscut si, recunosc, ma trecusera toate transpiratiile. In momentul in care Dan a ridicat esarfa drept, am inteles ca trebuie sa intepenesc in acea pozitie, dar in acelasi timp s-a auzit ragetul. Am picat ca fulgerata. Imi batea inima si simteam ca nu mai am aer. Nu-mi dadeam seama ce animal poate scoate un asemenea sunet. Ma gandeam la urs (cu o seara inainte ascultasem povestea de ursul cu pantaloni rosii care atacase o stana din vale). Il auzeam, prin urechile infundate de frica, pe Dan tipand sa tin stadia. Distanta nu cred ca era mai mare de 400 de m. Pitita la pamant am tinut stadia cum am putut. Intepenisem asa. Asteptam sa vina fiara sau sa apara echipa. Nu-mi dau seama cat a trecut si a aparut Dan, urmat de ceilalti 3 muncitori, razand cu gura pana la urechi… Era un biet cerb! De asta te sperii tu? In prima zi si ai si auzit cerbul 🙂 S-a continuat pana la ora 16 cu lucrul. Eram ca un robot. Drumul pana la camion mi s-a parut infernal. Am coborat din punctul in care ne aflam (il marcasera bine ca sa’l regaseasca a doua zi) fara sa mai urmam traseul de dimineata, dupa semne doar de ei stiute. Cand am ajuns la mai putin de 50 m de locul in care era camionul, am cazut ca secerata. Picioarele refuzau sa se mai miste. Dan m-a luat in brate si a decretat ca probabil cateva zile n-o sa ma pot misca. Am avut loc in cabina.

Asa a fost… 3 zile am zacut in pat. Ca sa ma duc la baie trebuia sa ma rostogolesc din pat si mergeam tinandu-ma de pereti (cu toata baia fierbinte si aspirina luata). Botezul fusese facut 🙂

A urmat cataratul in brad datorita ursului, intalnirea cu un caprior pe marginea unui parau… si focurile de tabara. Demult, tare demult… dar parca sunt prezente si acum senzatiile cand tastez.

 

 

 

Read Full Post »

Melodia si pasarea…

Plimbare la Sosea, prin Targul de Antichitati,  mi-a trezit multe amintiri. Amintiri devenite obiecte. Obiecte invelite in mirosuri care trezesc senzatii. Picioarele merg singure, fara un ritm impus. O anumita melodie, care se revarsa dintr-un vechi patefon, m-a facut sa ma opresc din trecerea in revista a masutelor pline. Privirea mi-a fost atrasa de o mica pasare de argint cu aripile albastre. Era o brosa colibri. Mi-au dat lacrimile. Strigatul din ciocul ei inchis mi-a sfasiat auzul.

Melodia era…

Read Full Post »

Vinul…

De la vinul otetit pe care l’a baut Daurel la cozonaci (Prajitura), mi-am amintit de’o intamplare haioasa din vreme copilariei. Tata a plantat cativa butuci de vie in curte. Incet, incet au inceput sa produca struguri intr-o cantitate destul de serioasa, iar tata s-a initiat si a imbunatatit, pe parcursul anilor, modul de prelucrare a ciorchinilor. Trebuie sa recunosc ca ii iese un vin bun (mai ales cel alb imi place foarte mult).

Pe la inceputuri, cum nu avea o tehnologie anume, a tot experimentat. Imi aduc aminte de anul in care productia a insemnat vreo 20 de sticle, frumos aranjate pe raftul din debara. Il trasese de pe drojdie… cand a considerat ca s’a terminat fermentatia. La vreo doua saptamani… eram la masa, duminica. Tin minte si acum… poc! Am tresarit cu totii. Era un pocnet infundat. Cum n’a identificat nimeni zgomotul ca fiind ceva cunoscut,  am presupus ca s-a auzit de afara. Poc!… apoi poc, poc, poc… Eram nedumeriti cu totii. La care tata… vinulllllll!!! S-a dus in hol si a deschis debaraua. Insangerata.. e putin spus! Doamne ce s-a mai ras :)))))

Read Full Post »

La cumparaturi…

Ora 20.10. Real. O agitatie care te loveste de la intrarea in hypermarket. Oameni si carucioare. Manevrele care se fac pentru a ajunge in fata rafturile sunt demne de cursele cu obstacol.

De obicei, cumparaturile in familie se fac o data pe saptamana. Locatia (Auchan, Real, Cora, Carrefour) este aleasa nu dupa niste principii bine stabilite… ci aleator. Eu nu ma prea omor dupa cumparaturi, dar pentru ca a mers mama am insotit si eu grupul. De cele mai multe ori am ramas la carucior, fetele raspandindu-se ca potarnichile printre rafturi. Nu am avut lista de bifat… asa incat mi’a fost usor sa privesc si sa-mi amintesc.

Mama mi-a amintit de bunica (din partea mamei) si de primele lectii legate de cumparaturi, in piata Obor. Primele impresii sunt inainte de a incepe scoala. Bunica mergea de 2 ori pe saptamana la piata. Miercurea si sambata. Cand spun dimineata… inseamna ca la 8 era acasa cu tot ce avea de trebuinta (asta se intampla pana in anii ’78-’80 (daca apreciez bine ca timp). Cum se desfasura treaba asta cu cumparaturile? Pe vremea aceea exista un mare panou pe care erau trecute preturile, mercurial. Statea pret de vreo 5 min in fata lui si’l studia. Dupa ce inregistra preturile, se indrepta intotdeauna spre capatul din dreapta a pietei si trecea prin dreptul fiecarei tarabe. Doar se uita. Abia apoi incepeau cumparaturile… mergea in zig-zag. Rosiile dintr-o parte, castravetii din alta, desi acolo unde cumpara rosii erau si castraveti… si tot asa. Bunica era o buna negociatoare. Nu dadea niciodata pretul scris pe carton. Cum reusea nici acum nu m-am prins. Cred ca era vorba de atitudine. Fiind mai mare am incercat si eu…  nu mi’a iesit niciodata 🙂 Recunostea precupetii din prima si ii ocolea. E foarte adevarat ca in tinerete tinuse, alaturi de familie, un magazin cu de toate, o brutarie si un salon de dans. Pe  langa salonul de dans aveau si o sala de box. De aici si placerea, pe care nu o intelegeam cand eram mai mica, de a se uita la toate partidele de box,  la televizor (stia termeni, tehnici; fratele ei mai mic a fost boxer). Cum v’ati privi bunica cu par alb in cap spunand cu o voce destul de transformata… arde’l (cand mai incepea si cu un upercut si alte chestii…) Heh, amintiri!

Mama, la cumparaturi, este copia fidela a bunicii. Are exact aceeasi tehnica: alearga printre rafturi, studiaza oferta…  nu are cum negocia, insa. (Trebuie neaparat sa merg la turci cu maman… sa o vad cum negociaza. Sper sa o conving.)  Mama in hypermarket e teribila. La mai putin de 3 ore nici nu se pune in discutie. Cine a mostenit aceasta placere in cumparaturi… este sor’mea cea mica. Asa ca ieri m’am amuzat teribil, privindu-le, ascultandu-le comentariile cu privire la marfuri, impungandu-le cu aprecierile mele. Sunt situatii pe care le asociez cu ceva placut, din copilarie 🙂

Cred ca bunica ar fi fost fericita la o asemenea shoppinguiala 🙂

Read Full Post »

Poze

 

                                            Ultimul an de gradinita

                               Eu si nepotul (La ziua mamei) -1994 sau 1995

 Octombrie 1999 (facuta de danezi… ne jucam; trebuia sa raspundem cine suntem noi)

Read Full Post »

In toamna anului 1999, Editura Stiintifica s-a privatizat (am povestit in Nostalgie). Ne-am mutat din Casa Presei in Sos Panduri, intr-un apartament de bloc. Am fost ultima persoana care a iesit din birourile de la etajul IV.  Mutatul a afectat pe foarte multa lume. De fapt, a destramat o lume. Sefu’ si’a dat demisia. Toti eram buimaci.

In paralel, eram in ultimul semestru la master si urma ca in februarie sa sustin disertatia. Tot in aceeasi perioada am facut cursuri cu niste danezi pe formare de formatori. Primele cursuri de acest gen care se faceau in tara (erau in cooperare cu Ministerul Culturii). Fac o paranteza… si comentez faptul ca acest curs de doua saptamani, extrem de intens, a reusit sa-mi schimbe cu totul viziunea de a privi lumea si a rezolva problemele.

Trecerea in secolul urmator am sarbatorit’o pe strada. Zapada, lume multa, specatacol fain de tot. Am stat pana la 2 dimineata, cantand si dansand.

Lna februarie a venit cu cele mai grele zile. S-au intamplat atat de multe… sustinerea disertatiei, a murit sotul dnei Mester si o problema personala. Toate 3 in aceeasi saptamana. Senzatia de dupa… a fost ca am supravietuit trecerii unui tavalug. Inainte de Anul Nou primisem oferta de angajare la o alta editura… asa incat, ca si cum nimic nu m-ar mai fi legat, mi’am dat demisia. M-am izolat in felul asta de lume. Am lucrat acasa, intai la ai mei, apoi intr-un apartament pus la dispozitie de persoana respectiva. Am muncit mult si din greu. Tot gandindu-ma cum as putea ajunge sa fac ceea ce’mi doresc… mi-a venit ideea infiintarii unei firme. Ceva, ceva invatasem de la danezi.. dar erau principiile (la ei cu siguranta era mai usor sa pornesti asa ceva). Am alergat singura cu actele pe la Registrul Comertului etc. La 1 octombrie 2001 au iesit actele firmei. A mers chiar f. bine o perioada. Aveam comenzi, ma descurcam. Am avut la un moment dat si 3 angajati cu carte de munca… dar cum totul are o limita, lipsa de experienta practica in management si’a spus cuvantul. In loc sa ma dezvolt ,cautand mai multi clienti, m’am multumit doar cu patru, din care unul foarte important. Cand acesta a avut probleme… evident m’a blocat si pe mine. Aveam lucrari si terminate si in lucru, dar nu mai intrau bani. Trebuia sa fac ceva. Astfel, am pus mana pe ziar (mica publicitate din Romania Libera) si am gasut un post la ugir (patronat, deh). N’am fost angajata niciodata acolo, ci m’am folosit de firma pentru a primi banii. Nu a durat foarte mult colaborarea cu ei, intrucat nu am acceptat compromisurile pe care ar fi trebuit sa le fac. Probabil, daca as fi avut mai multa experienta as fi stiut sa ies din impas, dar… cum nu aveam, am ramas fara lucru. Un an de zile a durat acest somaj. Primeam bani din cand in cand pe lucrarile pe care le facusem la acea editura. In rest, pauza. Destul de greu… ma simteam o povara pentru ai mei.

Cam dupa un an de nesansa, am primit o colaborare la o revista, la DTP. Operam corectura pe calculator, in pagini. Atmosfera dintr’o redactie de ziar/revista nu se compara cu cea dintr’o editura… asta o spun clar. Aici totul era foarte alert; starea de tensiune era maxima… Ziua de sambata se termina undeva la 5 dimineata, duminica. Cam la jumatate de an dupa ce incepusem colaborarea la revista, o buna prietena a mea m-a intrebat daca nu pot sa ajut la centrul medical unde lucra… la introducere de date in calculator. Am acceptat… asa incat pe 17 ianuarie 2004 am inceput activitatea la centrul medical. Colaborarea s-a transformat in angajare cu conditia sa incep sa ma ocup de bacteriologie. Si uite asa am inceput sa profesez biologia (in facultate am facut modul optional de biologie medicala). Am uitat sa mentionez ca in perioada in care’mi mergea bine cu firma… m’am dus la gradina Zoo. Vroiam sa fiu chiar ingrijitor de animale. Evident, ca mi’a fost respinsa  cererea…ca fiind supraspecializata si pe motivul ca as produce zazanie intre ingrijitori. Nu m’am lasat si le’am propussa fiu particip ca voluntar. Erau uimiti. Directoarea m’a repartizat de gura mea unui medic veterinar mai in varsta (acesta a stiut exact cum sa ma ia… ca sa renunt la ideea de voluntar).Exista un singur post de biolog… iar cel pe care’l aveau era o tanara (deci departe de a muri, vorbele medicului veterinar). Slabe sanse de a avea un post liber in urmatorii tz.. ani. Am renutat in final… se pare ca nu este sa fie. Sa revin acum la firul povestitor… Am lucrat la centrul medical pana anul trecut in februarie. Am dat examenul de biolog specialist cu specializare in microbiologie. Din 2004-2007 am lucrat si la colaborare cu editurile. Aveam un program foarte dur. La Revista am renuntat in 2005… nu puteam lucra fara sa nu am nicio pauza.

Sunt multe de spus… Din februarie 2009 lucrez in domeniul alimentar, pe siguranta alimentului, la o firma destul de mare. Am pornit un laborator de microbiologie care functioneaza… Si cu toate acestea, Africa ma cheama… macar sa’i fac o vizita! 🙂

Am scris pe foarte scurt acum 🙂 Mi-e imposibil sa intru in adancime fara a atinge si alte chestiuni „mai personale’. Deocamdata atat 🙂 Dar nu cred ca ma opresc in acest punct cu ceea ce fac. Sper sa’mi iasa in final!

No, gata’i! Analizele… intr-un weekend nu prea indepartat.

Read Full Post »

Older Posts »