Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Amintiri’ Category

Si cum am primit niste poze cu Bucurestiul anilor ’70 de la un tovaras din copilarie (a citit intamplator despre strada copilariei si m-a intrebat cine sunt;  a descoperit rapid, insa,  rasfoind articolele) o sa postez cateva dintre ele. Ma gandesc sa fac poze din aceleasi unghiuri. Am recunoscut multe dintre cladirile care mai sunt in picioare; pe altele nu (sa vad daca’mi amintesc sau o sa’i intreb pe parinti pentru a le identifica).

Multumesc pentru poze, Andrei!

Calea Mosilor – 1.04.1978

Piata Rosseti, 5.11.1977

 

Piata Unirii, 5.11.1977

Calea Dudesti, 10.10.1977

Va mai aduceti aminte de transportul in comun?

Calea Grivitei, 29.02.1976

Aglomeratie, nu gluma 🙂

va urma

Read Full Post »

Amintiri din trecut…

Un pas, doi pasi, numarat continuu, murmurat. Un ciocanit usor in stanca, o roca desprinsa. O lovitura mai puternica si roca se spargea in doua. Copilul privea cu ochii mari la miscarile mamei. Daca bucata de roca o interesa, scotea carnetelul si nota ceva rapid. Dupa ce nota, de cele mai multe ori, era lasata sa cada pe pamant. Uneori, bucata de roca disparea in tolba neagra. Unu, doi, trei… Alerga in jurul mamei, incercand sa inteleaga.

Nu-mi amintesc diminetile si nici pregatirile pe care le facea inainte de fiecare excursie. In memorie am dupa-amiezele toride, linistea nefireasca in care orice sunet il percepi ca fiind aproape, iar apa de munte tumultoasa, in curgerea ei printre bolovani, orchestra. Peretii inalti de piatra, tufele de catina si pasarile erau prezente; ma atrageau si cascam gura la ele. Nu-mi placeau ciulinii. De ce ma razboiam cu ei, n-as putea sa spun acum; la origine, se pare, ar fi poveste nascocita de sora mea mai mare. Zana Ciulinilor avea o treaba cu copiii care se indepartau prea mult de mama lor.

……….

Peste ani, primul meu traseu, ca muncitor necalificat intr-o echipa de geofizica, a fost la Gheorghieni. Paduri intinse de conifere, dar si in amestec cu foioase. Miros puternic de rasina. Am inceput in septembrie, in perioada de imperechere a cerbilor (boncaluit).

Camionul era condus de Cosor, cu soferia invatata la arma tancuri. Ne ducea cat mai aproape de punctul de lucru. Trecea peste orice obstacol posibil. Drumurile forestiere nu erau prea grozave si trebuia sa te tii bine de banchetele de lemn fixate, doua de-a lungul camionului si una pe centru. Uneori aveai senzatia ca e gata sa se rastoarne pe o parte. Tipam cu totii la cate’o hartoapa mai naravasa, in rest se canta. Cei mai in varsta se amuzau de zbieretele noastre.

Prima mea zi de lucru este greu de uitat. Ca un facut, am inceput din punctul cel mai indepartat al aliniamentului, din O. Eram in grupul care deschidea drumul, la topometrie. Eu aveam in sarcina stadia (pentru cine nu stie, este o ‘scandura’ gradata in centimetri, care foloseste la masurarea distantelor si ridicarea cotelor). Cumnatu’miu deschidea drumul, carand dupa el busola. Mi-a facut un instructaj sumar, cam ce si cum am de facut, spunand sa fiu ochi si urechi la semnele si vorbele pe care o sa mi le faca/strige. Zis si facut. Dar pana in punctul O aveam de parcurs un traseu destul de lung, de vreo 10 km… deal, vale, deal vale. Erau carari abia schitate, iar orientarea era dupa tarusii batuti in zilele anterioare (la nivelul tarusilor se faceau citirile cu magnetometru). Eram o persoana antrenata cu muntele si totusi… Nu aveai timp sa casti gura; mersul era in forta. Trebuia ajuns cat mai repede in punctul de lucru deoarece se intuneca devreme si norma era de cel putin 5 km/zi, iar statiile, datorita terenului accidentat si plin de tufisuri, se faceau din 20, maximum 50 de m. Cumnatu’miu nu mi’a facut vreo favoare; trebuia sa ma tin dupa el. Cand am ajuns in punctul de unde trebuia sa incepem lucrul pe ziua respectiva… a declarat pauza si timp pentru o tigara. M-am trantit pe’o rana (terenul era in panta) si incercam sa’mi potolesc picioarele care-mi tremurau ca piftia. Simteam nevoia de apa si mi-am baut toata apa din sticla. Unul dintre muncitori a incercat sa-mi atraga atentia ca o sa fiu nevoita sa beau din balta; nu exista niciun izvor in zona respectiva. Nu l’am luat in seama. Cumnatu’miu radea manzeste. Pauza s-a terminat si a inceput lucrul propriu-zis. Trebuia s-o iau inaintea lor, iar Dan (cumnatu’miu) se uita prin luneta si ma dirija. In momentul in care ma pierdea ‘din ochi’ incepea sa’mi dea indicatii cum sa ma pozitionez ca sa poate citi. Ii asteptam apoi in locul in care fusese facuta citirea pentru a bate tarusul si plecam mai departe.

Partea asta de treaba nu mi s-a parut prea complicata, dar imi era ceva teama. Stiam din spusele lui Dan ca eram in apropierea terenurilor de vanatoare ale lui Ceausescu (de la ursi, cerbi la porci mistreti). La un moment dat am ajuns la un luminis. Dan a inceput sa strige… mai departe, mai departe. Mai departe, mai departe, dar zgomotele padurii nu erau toate foarte imbietoare. Senzatia de pasi, de crengute rupte imi dadeau fiori. L’am auzit pe Dan zbierand STOP. M’am intors si am ridicat stadia. Nu’i vedeam decat mana, cand stanga, cand dreapta, cu o esarfa alba, indrumandu-ma cat sa ma dau mai spre stanga sau mai spre dreapta pentru a ma vedea. Eram cu spatele la necunoscut si, recunosc, ma trecusera toate transpiratiile. In momentul in care Dan a ridicat esarfa drept, am inteles ca trebuie sa intepenesc in acea pozitie, dar in acelasi timp s-a auzit ragetul. Am picat ca fulgerata. Imi batea inima si simteam ca nu mai am aer. Nu-mi dadeam seama ce animal poate scoate un asemenea sunet. Ma gandeam la urs (cu o seara inainte ascultasem povestea de ursul cu pantaloni rosii care atacase o stana din vale). Il auzeam, prin urechile infundate de frica, pe Dan tipand sa tin stadia. Distanta nu cred ca era mai mare de 400 de m. Pitita la pamant am tinut stadia cum am putut. Intepenisem asa. Asteptam sa vina fiara sau sa apara echipa. Nu-mi dau seama cat a trecut si a aparut Dan, urmat de ceilalti 3 muncitori, razand cu gura pana la urechi… Era un biet cerb! De asta te sperii tu? In prima zi si ai si auzit cerbul 🙂 S-a continuat pana la ora 16 cu lucrul. Eram ca un robot. Drumul pana la camion mi s-a parut infernal. Am coborat din punctul in care ne aflam (il marcasera bine ca sa’l regaseasca a doua zi) fara sa mai urmam traseul de dimineata, dupa semne doar de ei stiute. Cand am ajuns la mai putin de 50 m de locul in care era camionul, am cazut ca secerata. Picioarele refuzau sa se mai miste. Dan m-a luat in brate si a decretat ca probabil cateva zile n-o sa ma pot misca. Am avut loc in cabina.

Asa a fost… 3 zile am zacut in pat. Ca sa ma duc la baie trebuia sa ma rostogolesc din pat si mergeam tinandu-ma de pereti (cu toata baia fierbinte si aspirina luata). Botezul fusese facut 🙂

A urmat cataratul in brad datorita ursului, intalnirea cu un caprior pe marginea unui parau… si focurile de tabara. Demult, tare demult… dar parca sunt prezente si acum senzatiile cand tastez.

 

 

 

Read Full Post »

Melodia si pasarea…

Plimbare la Sosea, prin Targul de Antichitati,  mi-a trezit multe amintiri. Amintiri devenite obiecte. Obiecte invelite in mirosuri care trezesc senzatii. Picioarele merg singure, fara un ritm impus. O anumita melodie, care se revarsa dintr-un vechi patefon, m-a facut sa ma opresc din trecerea in revista a masutelor pline. Privirea mi-a fost atrasa de o mica pasare de argint cu aripile albastre. Era o brosa colibri. Mi-au dat lacrimile. Strigatul din ciocul ei inchis mi-a sfasiat auzul.

Melodia era…

Read Full Post »

Vinul…

De la vinul otetit pe care l’a baut Daurel la cozonaci (Prajitura), mi-am amintit de’o intamplare haioasa din vreme copilariei. Tata a plantat cativa butuci de vie in curte. Incet, incet au inceput sa produca struguri intr-o cantitate destul de serioasa, iar tata s-a initiat si a imbunatatit, pe parcursul anilor, modul de prelucrare a ciorchinilor. Trebuie sa recunosc ca ii iese un vin bun (mai ales cel alb imi place foarte mult).

Pe la inceputuri, cum nu avea o tehnologie anume, a tot experimentat. Imi aduc aminte de anul in care productia a insemnat vreo 20 de sticle, frumos aranjate pe raftul din debara. Il trasese de pe drojdie… cand a considerat ca s’a terminat fermentatia. La vreo doua saptamani… eram la masa, duminica. Tin minte si acum… poc! Am tresarit cu totii. Era un pocnet infundat. Cum n’a identificat nimeni zgomotul ca fiind ceva cunoscut,  am presupus ca s-a auzit de afara. Poc!… apoi poc, poc, poc… Eram nedumeriti cu totii. La care tata… vinulllllll!!! S-a dus in hol si a deschis debaraua. Insangerata.. e putin spus! Doamne ce s-a mai ras :)))))

Read Full Post »

La cumparaturi…

Ora 20.10. Real. O agitatie care te loveste de la intrarea in hypermarket. Oameni si carucioare. Manevrele care se fac pentru a ajunge in fata rafturile sunt demne de cursele cu obstacol.

De obicei, cumparaturile in familie se fac o data pe saptamana. Locatia (Auchan, Real, Cora, Carrefour) este aleasa nu dupa niste principii bine stabilite… ci aleator. Eu nu ma prea omor dupa cumparaturi, dar pentru ca a mers mama am insotit si eu grupul. De cele mai multe ori am ramas la carucior, fetele raspandindu-se ca potarnichile printre rafturi. Nu am avut lista de bifat… asa incat mi’a fost usor sa privesc si sa-mi amintesc.

Mama mi-a amintit de bunica (din partea mamei) si de primele lectii legate de cumparaturi, in piata Obor. Primele impresii sunt inainte de a incepe scoala. Bunica mergea de 2 ori pe saptamana la piata. Miercurea si sambata. Cand spun dimineata… inseamna ca la 8 era acasa cu tot ce avea de trebuinta (asta se intampla pana in anii ’78-’80 (daca apreciez bine ca timp). Cum se desfasura treaba asta cu cumparaturile? Pe vremea aceea exista un mare panou pe care erau trecute preturile, mercurial. Statea pret de vreo 5 min in fata lui si’l studia. Dupa ce inregistra preturile, se indrepta intotdeauna spre capatul din dreapta a pietei si trecea prin dreptul fiecarei tarabe. Doar se uita. Abia apoi incepeau cumparaturile… mergea in zig-zag. Rosiile dintr-o parte, castravetii din alta, desi acolo unde cumpara rosii erau si castraveti… si tot asa. Bunica era o buna negociatoare. Nu dadea niciodata pretul scris pe carton. Cum reusea nici acum nu m-am prins. Cred ca era vorba de atitudine. Fiind mai mare am incercat si eu…  nu mi’a iesit niciodata 🙂 Recunostea precupetii din prima si ii ocolea. E foarte adevarat ca in tinerete tinuse, alaturi de familie, un magazin cu de toate, o brutarie si un salon de dans. Pe  langa salonul de dans aveau si o sala de box. De aici si placerea, pe care nu o intelegeam cand eram mai mica, de a se uita la toate partidele de box,  la televizor (stia termeni, tehnici; fratele ei mai mic a fost boxer). Cum v’ati privi bunica cu par alb in cap spunand cu o voce destul de transformata… arde’l (cand mai incepea si cu un upercut si alte chestii…) Heh, amintiri!

Mama, la cumparaturi, este copia fidela a bunicii. Are exact aceeasi tehnica: alearga printre rafturi, studiaza oferta…  nu are cum negocia, insa. (Trebuie neaparat sa merg la turci cu maman… sa o vad cum negociaza. Sper sa o conving.)  Mama in hypermarket e teribila. La mai putin de 3 ore nici nu se pune in discutie. Cine a mostenit aceasta placere in cumparaturi… este sor’mea cea mica. Asa ca ieri m’am amuzat teribil, privindu-le, ascultandu-le comentariile cu privire la marfuri, impungandu-le cu aprecierile mele. Sunt situatii pe care le asociez cu ceva placut, din copilarie 🙂

Cred ca bunica ar fi fost fericita la o asemenea shoppinguiala 🙂

Read Full Post »

Poze

 

                                            Ultimul an de gradinita

                               Eu si nepotul (La ziua mamei) -1994 sau 1995

 Octombrie 1999 (facuta de danezi… ne jucam; trebuia sa raspundem cine suntem noi)

Read Full Post »

In toamna anului 1999, Editura Stiintifica s-a privatizat (am povestit in Nostalgie). Ne-am mutat din Casa Presei in Sos Panduri, intr-un apartament de bloc. Am fost ultima persoana care a iesit din birourile de la etajul IV.  Mutatul a afectat pe foarte multa lume. De fapt, a destramat o lume. Sefu’ si’a dat demisia. Toti eram buimaci.

In paralel, eram in ultimul semestru la master si urma ca in februarie sa sustin disertatia. Tot in aceeasi perioada am facut cursuri cu niste danezi pe formare de formatori. Primele cursuri de acest gen care se faceau in tara (erau in cooperare cu Ministerul Culturii). Fac o paranteza… si comentez faptul ca acest curs de doua saptamani, extrem de intens, a reusit sa-mi schimbe cu totul viziunea de a privi lumea si a rezolva problemele.

Trecerea in secolul urmator am sarbatorit’o pe strada. Zapada, lume multa, specatacol fain de tot. Am stat pana la 2 dimineata, cantand si dansand.

Lna februarie a venit cu cele mai grele zile. S-au intamplat atat de multe… sustinerea disertatiei, a murit sotul dnei Mester si o problema personala. Toate 3 in aceeasi saptamana. Senzatia de dupa… a fost ca am supravietuit trecerii unui tavalug. Inainte de Anul Nou primisem oferta de angajare la o alta editura… asa incat, ca si cum nimic nu m-ar mai fi legat, mi’am dat demisia. M-am izolat in felul asta de lume. Am lucrat acasa, intai la ai mei, apoi intr-un apartament pus la dispozitie de persoana respectiva. Am muncit mult si din greu. Tot gandindu-ma cum as putea ajunge sa fac ceea ce’mi doresc… mi-a venit ideea infiintarii unei firme. Ceva, ceva invatasem de la danezi.. dar erau principiile (la ei cu siguranta era mai usor sa pornesti asa ceva). Am alergat singura cu actele pe la Registrul Comertului etc. La 1 octombrie 2001 au iesit actele firmei. A mers chiar f. bine o perioada. Aveam comenzi, ma descurcam. Am avut la un moment dat si 3 angajati cu carte de munca… dar cum totul are o limita, lipsa de experienta practica in management si’a spus cuvantul. In loc sa ma dezvolt ,cautand mai multi clienti, m’am multumit doar cu patru, din care unul foarte important. Cand acesta a avut probleme… evident m’a blocat si pe mine. Aveam lucrari si terminate si in lucru, dar nu mai intrau bani. Trebuia sa fac ceva. Astfel, am pus mana pe ziar (mica publicitate din Romania Libera) si am gasut un post la ugir (patronat, deh). N’am fost angajata niciodata acolo, ci m’am folosit de firma pentru a primi banii. Nu a durat foarte mult colaborarea cu ei, intrucat nu am acceptat compromisurile pe care ar fi trebuit sa le fac. Probabil, daca as fi avut mai multa experienta as fi stiut sa ies din impas, dar… cum nu aveam, am ramas fara lucru. Un an de zile a durat acest somaj. Primeam bani din cand in cand pe lucrarile pe care le facusem la acea editura. In rest, pauza. Destul de greu… ma simteam o povara pentru ai mei.

Cam dupa un an de nesansa, am primit o colaborare la o revista, la DTP. Operam corectura pe calculator, in pagini. Atmosfera dintr’o redactie de ziar/revista nu se compara cu cea dintr’o editura… asta o spun clar. Aici totul era foarte alert; starea de tensiune era maxima… Ziua de sambata se termina undeva la 5 dimineata, duminica. Cam la jumatate de an dupa ce incepusem colaborarea la revista, o buna prietena a mea m-a intrebat daca nu pot sa ajut la centrul medical unde lucra… la introducere de date in calculator. Am acceptat… asa incat pe 17 ianuarie 2004 am inceput activitatea la centrul medical. Colaborarea s-a transformat in angajare cu conditia sa incep sa ma ocup de bacteriologie. Si uite asa am inceput sa profesez biologia (in facultate am facut modul optional de biologie medicala). Am uitat sa mentionez ca in perioada in care’mi mergea bine cu firma… m’am dus la gradina Zoo. Vroiam sa fiu chiar ingrijitor de animale. Evident, ca mi’a fost respinsa  cererea…ca fiind supraspecializata si pe motivul ca as produce zazanie intre ingrijitori. Nu m’am lasat si le’am propussa fiu particip ca voluntar. Erau uimiti. Directoarea m’a repartizat de gura mea unui medic veterinar mai in varsta (acesta a stiut exact cum sa ma ia… ca sa renunt la ideea de voluntar).Exista un singur post de biolog… iar cel pe care’l aveau era o tanara (deci departe de a muri, vorbele medicului veterinar). Slabe sanse de a avea un post liber in urmatorii tz.. ani. Am renutat in final… se pare ca nu este sa fie. Sa revin acum la firul povestitor… Am lucrat la centrul medical pana anul trecut in februarie. Am dat examenul de biolog specialist cu specializare in microbiologie. Din 2004-2007 am lucrat si la colaborare cu editurile. Aveam un program foarte dur. La Revista am renuntat in 2005… nu puteam lucra fara sa nu am nicio pauza.

Sunt multe de spus… Din februarie 2009 lucrez in domeniul alimentar, pe siguranta alimentului, la o firma destul de mare. Am pornit un laborator de microbiologie care functioneaza… Si cu toate acestea, Africa ma cheama… macar sa’i fac o vizita! 🙂

Am scris pe foarte scurt acum 🙂 Mi-e imposibil sa intru in adancime fara a atinge si alte chestiuni „mai personale’. Deocamdata atat 🙂 Dar nu cred ca ma opresc in acest punct cu ceea ce fac. Sper sa’mi iasa in final!

No, gata’i! Analizele… intr-un weekend nu prea indepartat.

Read Full Post »

Era sambata foarte de dimineata. Cum somnul ma parasise si ma foiam in pat, m-am decis sa fac ceva util pana cand revine Mos Ene. Si uite asa am ajuns in lumea sferelor pe la ora 3. Am dat o raita destul de rapida pe blogurile care’mi plac, ca in final sa ma stabilesc pe un blog unde se incepuse activitatea (citeam in paralel si ce-mi pusesem in cap sa ‘studiez’). Cadrul fiind definit…sa trec la momentul X (hix). Un domn.. si anume mirko arunca o manusa. Eu, ca sa ma trezesc mai bine si sa pot adormi la loc,  ma aplec si o ridic si iata ce’mi vazura ochii in manusa…

http://illusion.abacf.net

Daca s-ar putea si daca ai vrea, ce-ai schimba in viata ta? de unde ai re-porni ceva in motorul interior care pina acum te-a impins in ceea ce numim, viata, cariera?

si daca ai putea s-o faci, de ce?

sint intrebari pe care, sint convins, fiecare si le-a pus macar o data, dar, la fel de sigur, putini au dat raspuns!

nu stiu daca e chiar o leapsa, dar sigur raspunsurile din partea multora pe care eu ii citesc si din scriitura carora incerc sa mai invat cite ceva, ar fi interesante!

Cum reactionez foarte rapid, de cele mai multe ori pe negandite, o preiau si plesnesc raspunsul! Aveti raspunsul mai jos (pe blog lui mirko)…

Sunt prima… se pare. O sa incerc sa raspund fara sa ma intind prea mult. Da, schimb cand simt nevoia. Tot ce am invatat mi-a folosit.Vorbesc de meserie, cariera… bla, bla. Am un sir lung de ‘meserii’… neputand sta locului fara sa fac mai multe in acelasi timp (operator geofizician, desenator tehnic, secretar de redactie, biolog, redactor de carte stiintifica, specializare in microbiologie. Mai adauga si destule pasiuni). Ce as vrea sa fac… sunt zoolog, ca formatie. Ca o concluzie: daca as putea m-as intoarce in anul 2000 si as alege un drum mai drept. De ce? Ar fi mai scurt timpul pana la a face ce’mi place cu adevarat! O sa ajung si acum… Sper sa mai am puterea si placerea de a ma bucura la atingerea tintei. De multe ori mi-am pus intrebarea… daca drumul este mai important decat tinta. Nu mi-am raspuns inca la intrebare.

Recitindu-l (am facut mici modificari care mi-au scapat dimineata pe la 3… nu am obiceiul sa recitesc ce scriu pe calculator; ce e drept e drept.. imi place mai mult hartia decat calculatorul, la scris) m-am gandit ca am spus aproape totul… pe de-a dreptul.

In dimineata zilei de azi primesc o provocare si de la cristian… care scrie cum scrie, le invarte si le scoate din joben. Nu stiu daca sta intr-un picior precum cocostarcul… dar ce sa’i faci… le tranteste si nu stii cand te prinde la joaca.

Iaca link’ul http://www.alvalia.ro/blog/?p=1395#comment-16652

Eram cam adormita la ora aceea… dintr-un anume punct de vedere, din altele mai alerta. Faceam filosofie pe alt canal… ca deh, asa’i sade bine femeii de dimineata (pentru trezire la realitatea inconjuratoare). Avand in vedere precedentul raspuns dat lui mirko… nu puteam s’o dau cotita acum si sa scriu cine stie ce aiureli. Asadar, l-am considerat un exercitiu de sinceritate cu persoana mea si am raspuns.

1. sunt timida, emotiva, dar ma tratez.
2. am invatat ce inseamna sa ai rabdare.. si cu toate astea clocotesc.
3. niciodata nu e prea tarziu sa aleg a doua varianta; astfel… am un raspuns pe carel nu l-as cunoaste niciodata. Oricum, varianta ramasa neincercata te macina mult timp si ramane acel… dar daca as fi ales…
4. nu regret deciziile luate si nici ceea ce am invatat, regret doar anii in care nu gandeam asa.
5.imi place joaca chiar si in treburi f. serioase; constipatia nu face bine
6. am ajuns sa ma cunosc f. bine.. ceea ce este un avantaj (stiu care’mi sunt limitele).

No… asta a fost pe scurt. Pe lung, undeva in ziua de azi sau la noapte… cand o veni vremea.

Sa analizam cele doua raspunsuri acum.

1. sunt timida, emotiva. Bunnn

Nu stiu de unde mi se trage. In copilarie eram nazbatioasa rau. Ma cataram in toti copacii, stateam agatata de toate gardurile (am si septul nazal putin deviat de la o mica interventie chirurgicala facuta aproape pe viu… am intrat cu nasul intr-un cui, catarandu-ma p-un gard in gradina; n-am spus nimic, ca asta era felul meu, si in 3 zile eram cu nasul in toate culorile de verde-vinetiu si mare cat o zi de post). Evident, am crescut cu toate regulile de buna purtare; sa fiu cuviincioasa cu cei mai in varsta ca mine; sa fiu politicoasa (exagerat, chiar); sa nu ridic tonul etc, etc.  Buuun… A urmat gradinita si apoi scoala generala. Eh.. aici cred ca s-a intamplat ceva. In ultimul an de gradinita am fost ‘recrutata’ pentru scoala de muzica. Nu priceam eu prea bine ce si cum. In comisia care a facut selectia erau multe doamne cu coc si ochelari si un domn destul de… eram de-a dreptul uimita (asa ceva nu mai vazusem; am in memorie si acum chipul lui). Sarea se agita, nu statea o clipa locului. Ne-au ascultat cateva cantecele si pe urma ne-au intrebat la ce instrument am fi vrut sa cantam. Eu, mai cu mot, zic harfa (tocmai vazusem ca desen animat povestea cu Jack si vrejul de fasole). Stiu si acum agitatia celor din comisie. Domnul a inceput sa rada zgomotos…” lasa pian, de acolo ajungi si la harfa”. N’am inteles ce a spus, dar cuvintele mi’au ramas in cap. SI uite asa in prima mea zi de scoala.. am fost la doua scoli, in paralel, scoala generala si scoala de muzica nr. 2. Ma duceam cam de 3 ori pe saptamana dupa-amiaza. Aveam ore de teorie, solfegii, cor si ore de pian. Nu-mi aduc aminte de multe lucruri, dar de orele de pian da. De nebunia si agitatia care ma cuprindea cand trebuia sa invat digitatia la o bucata noua; de cantatul la 4 maini cu profu. Cel mai mult imi placea cand aveam orele de ritm… puneam capacul la pian si bateam in el citind de pe note (cine mai stie… optimi, patrimi, pauze… heh). Profu meu era si compozitor.. si’mi canta, cateodata, muzicile lui din care nu intelegeam mare lucru.. doar ma amuzam si radeam cu gura pana la urechi. Acasa trebuia evident sa studiez.. asa ca a aparut o pianina cu placa de bronz, foarte scumpa si veche. Nu stiu de unde facuse tata rost de ea.  Neplacute erau examenele de sfarsit de an… la Sala Radio, cocotata pe scena, in rochita alba… cu toti ochii pe mine. Stiu ca ardeam toata si abia mai respiram cand imi venea randul. N’am putut sa ma obisnuiesc niciodata cu senzatia. Nici acum nu stau bine cu iesitul in fata. Am aceeasi senzatie ca sunt iar mica si ca trebuie sa cant; ma rosesc pana in varful urechilor, se usuca gura; am nevoie de un control  mare asupra mea ca sa depasesc  momentul. Au trecut 4 ani de scoala primara; colegii se amuzau pe seama mea ca sunt pianista (nu am avut f. mult timp de joaca; eram f. serioasa; acasa eram mai degajata cu copiii de pe strada.. ei nu imi dadeau atata peste nas; ne stiam de mici). Dar am crescut… si am inceput sa ma razvratesc. Nu intelegeam de ce trebuie sa merg in paralel si sa nu am si eu timp de joaca. Profu’ incerca sa ma prezinte pe la concursuri (promiteam dupa spusele lui). A venit si timpul in care am refuzat sa ma mai duc la scoala de muzica. Eram la sfarsitul clasei a V-a. Profu’ i-a chemat pe parinti si pe mine acasa la el si le’a tinut o intreaga lectie… ca eu nu stiu ce vreau si ca ei sunt datori sa ma indrume etc, etc. Ce am retinut eu si m-a  revoltat.. a fost cand a spus ca trebuie sa ma si bata daca nu inteleg de vorba buna. Pana aici a fost totul. Tata a spus ca nu-si bate copilul pentru pian si, astfel, s-a terminat toata povestea. Pianina a trebuit sa plece din casa urgent… faceam crize de nervi cand o vedeam 🙂 De atunci, daca aduceam argumente serioase… eram lasata sa iau o decizie (in acord cu parintii). SIngura data in care au intervenit.. a fost cand am dat la liceu. Voiam la Rosetti, liceu de stiintele naturii. Imi placea biologia. Nu am putut sa’i conving ca am ce face cu meseria de zoolog 🙂 si asa am ajuns la liceu de mate-fizica.

Raspunsurile 2,3,4, 5, 6 … au venit in timp, in momente dificile. Ce am constatat de-a lungul timpului… ca e important sa stii sa iei o decizie foarte rapid, evaluand totul la rece (avantaje si dezavantaje). Baza o aveam de acasa, doar trebuia sa slefuiesc in timp si sa ma adaptez la viata. Am avut lectii destul de grele; am picat si la examenele vietii, dar m’am ridicat si am mers mai departe, schimband ceea ce era de schimbat.

De ce am trecut prin atatea meserii? 🙂 Poveste lunga. N’am intrat din prima la Biologie (concurenta mare 23 de locuri si cate 20 pe loc). Am cazut a treia sub linie. Sor’mea cea mare lucra in geofizica (era si cumnatu’miu) asa ca m’am hotarat sa merg cu ei pe munte (eram suparata rau). Asa ca am inceput ca muncitor necalificat in geofizica, apoi am urcat ca operator pe magnetometru. Heh… eram singura fata in echipa de 20 de barbati. Am muncit cot la cot cu ei; nu eram deloc favorizata, iar cumnatu’miu precum cerberul. O miscare nu aveam voie sa fac fara stirea lui.

Dupa un timp… tata s-a gandit ca nu e bine sa stau sa umblu atat prin munti, rupta de lume; eram aproape salbaticita. A decis ca trebuie sa vin in Bucuresti. Asa am ajuns la un colectiv de cercetare in petrol si gaze… undeva in Bucuresti, foarte aproape de Oracolul din Damaroaia (sediul mare era la Campina). In timp, de la 4 ore cu cat fusesem angajata.. pentru buna purtare si implicare.. mi s’a facut contract pe 8 ore si am dat examen de desenator tehnic la planseta. Aici m’a prins  Revolutia.

Tata se cam saturase de munca si a decis ca vrea sa iasa la pensie anticipat. Asa incat… pentru aproape un an de zile am devenit colega cu tata de birou la Editura Stiintifica. Am inceput cu secretariatul de redactie. Ca o paranteza… nu e foarte complicat sa fii coleg de birou cu tatal_personal (cum spun eu)… e o mare experienta. Relatiile se schimba (tata este un om foarte corect care spune lucrurilor pe nume; poate sa si jigneasca spunand adevarul… trebuie sa poti suporta asa ceva). Mi-am cunoscut tatal_coleg 🙂 A iesit si tata la pensie. Eram pe piciorele mele. Mi-a revenit pofta de a da la facultate. Evident… Biologie. Multi au incercat sa ma directioneze spre medicina; seful  editurii spre psihologie. Eu am ramas ‘fidea” biologiei. Am dat la zi si am intrat. Profesorii mei nu au stiut pana in anul IV, spre sfarsit, ca sunt angajata. Am luat si bursa de merit :)))) Intotdeauna am facut mai multe in paralel. Pe vremea aceea nu eram extraordinar de deschisa. Ma intelegeam foarte bine cu colegii de la editura; dar la facultate fiind  mai mare decat cei din an cu mine.. ma simteam responsabila pentru ei. Faculatea am facut’o de placere. Visam expeditii 🙂 Visam la cercetare fundamentala. Toata lumea m-a luat in serios, dar de aici pana la a face exact ceea ce vrei… cale lunga. Pe cercetare nu se mai punea baza… Dupa un interviu, dl Banarescu de la Institutul de Biologie  s-a oferit sa-mi faca rost de un post cu 4 ore. Imposibil! Nu erau fonduri .. si ce nevoie avea de asa ceva?  Lucram la Editura Stiintifica, nu muream de foame (cum se spune).. dar nu puteam practica ceea ce’mi doream. Am intrat la master pe taxonomie. Profesoara mea (una dintre cele mai alese doamne pe care le’am cunoscut pana in prezent, Dna Mester, fiica acad. Bacescu) mi-a intarit credinta in  inclinatia mea spre cercetare.

Despre anul 2000… maine seara 🙂 Mai fac si eu o pauza (urmeaza partea cea mai grea).

Read Full Post »

Nostalgie

Toamna tarzie. Ceata densa. Nu se vede prea bine la 5 m in fata. Este o anume distanta de parcurs de la statia de masina pana la cladire. Stii ca este acolo, dar n-o vezi… doar se intrezareste.

Daca veneai dinspre posta, treceai pe sub coloanele care formau un coridor lung in  fata tipografiei Coresi, situata in corpul mic, din stanga, apoi ajungeai dupa ce treceai de intrare de la Adevarul, prin coridorul format de coloane, la intrarea de la Ministerul Culturii. Acum acest coridor nu mai exista. A fost prins in constructie in ceea ce se numea Bursa Romana de Marfuri (n-am mai trecut de 2 ani pe acolo, iar din masina n-am observat daca mai exista sau nu; cred, totusi, ca si-au schimbat sediul).

Mi-au ramas in amintire zilele de toamna tarzie datorita cetei. Vedeai cat de cat coloanele, iar daca nu treceai pe sub ele, ci paralel cu ele, si ridicai privirea… golurile de ceata lasau sa se intrevada zidurile inalte si cenusii. Intotdeauna am avut o senzatie de apasare cand le priveam asa. Daca era soare, erau si randunele si lastuni foarte zgomotosi… Zburau in picaj. Zgomote de spatiu deschis.

Privirea din biroul de la etajul IV, cu fata spre oras, era incantatoare. Parcul era in stanga. De-a lungul anotimpurilor, copacii treceau prin toate nuantele de verde, apoi verde ars, ruginiu, galben, maroniu, iar lacul isi schimba culoarea dupa starea vremii, cand plumburiu, cand verde sclipitor. Din birourile dispuse spre nord, in septembrie, cand era atmosfera foarte limpede, clara, se vedeau muntii.

Imi placea sa beau cafeaua de dimineata… stand calare pe pervaz sau cu picioarele sub mine, turceste. Ajungeam cu mult inaintea sefului. Imi placea linistea si conversatia de dimineata, la cafea,  cu cei cativa colegi. Seful ajungea intotdeauna in jurul orei 10. Dupa 10 incepea nebunia. Contracte, autori, plati, telefoane peste telefoane. Dupa ora 14.30 se mai linisteau lucrurile. Cam la aceasta ora veneau cei pe care Sefu’ ii agrea in mod vizibil, prieteni. Usa nu se mai inchidea si, in marea majoritate a cazurilor, conversatiile, discutiile pe diverse teme aveau loc in secretariat. M-au fascinat conversatiile (Alexandru Surdu, V. Tonoiu, M. Flonta, Miroiu, prof. Drimba, prof. Ionescu etc) si interesant era ca ne provocau la discutii, asteptau pareri personale.  Am citit extrem de mult in acea perioada. Uitam sa plec acasa 🙂 Asta era prin anii ’90-97. Dupa… atmosfera a inceput sa se strice. Seful nu s-a putut adapta la economia de piata. Visa la carti grele, dar fara sustinere financiara. Multe edituri, aparute dupa ’90, au pornit cu carti provenite din fondul de carte al editurii. Dupa ’97, toti faceam de toate… de la introducere text pe calculator, redactare, tehnoredactare si paginare, corectura, la distributie si vanzare carti. Vad si acum prin oras librarii deschise de catre cei care pe acea vreme veneau si luau carte cu caruciorul 🙂 Cu unii dintre ei am mai vorbit in timp.

Anul 2000 pentru mine a reprezentat schimbarea de directie. In februarie, sustineam teza de disertatie la master. Editura s-a privatizat, dar fara succes. Am plecat dupa ce Seful si-a dat demisia, neintelegandu-se cu cei cu care facuse privatizarea. Am inceput sa lucrez pe cont propriu, desi eram angajata la un alt mare editor si autor. Asta a durat cam pana in 2004 cand am intors cu totul directia. Un biolog trebuie sa-si practice meseria, totusi. Nu am regrete ca am schimbat radical, am doar nostalgii. Cartea a fost si a ramas o mare pasiune.

Read Full Post »

Parintii mei…

Read Full Post »

Older Posts »