Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Povesti de iarna’ Category

Cismegiul

                                            Th. Aman – Citind in Gradina Cismigiu

Ati citit, desigur, de multe ori, ca Cismegiul este una dintre gradinile cele mai frumoase din Europa, dar pana azi n’a indraznit nimeni sa scrie ca e cea mai frumoasa din lume, afirmatie pe care ma’ncumet s’o fac, nu numai controland amintirile mele de calator, ci reproducand si parerea catorva prieteni cari au ocolit pamantul.

Parcurile vilei Carllota, de langa Belagio, renumite pentru razoarele lor luxuriante, sunt departe de minunea de pe meleagurile lui Bucur.

Nici eu nu stiam pana mai deunazi ca pe cele cateva hectare ale Cismegiului cresc 340 de spete de pomi si arbusti, 45 de feluri de iarba si cateva sute de varietati de flori. Sa se noteze ca nu e vorba de-o gradina botanica, menita sa instruiasca, ci de un loc public obicinuit.

Sa intram, iubite cititor, in dimineata asta frumoasa de Mai, pe poarta principala a gradinii, de pe bulevardul Elisabeta, si sa contemplam impreuna feeria ce se desfasoara inaintea ochilor.

De cum pasesti, cat iti cuprinde privirea, o mare de verdeata, si pe jos un covor verde imens, cu o bordura de pansele galbene cu chenar de pansele albastre, avand la ambele capete cateo rotonda de cinerare multicolore – in fund (asezata acolo par’ca dinandins, ca sa dea caracter national privelistii) clopotnita bisericii Schitu Magureanu, langa niste ruine; iar la dreapta apele tot verzi ale unui lac ca din basme, pe luciul caruia luneca barci linistite si cate-o lebada stinghera.

Poezia batranelor salcii plangatoare ce-si contempla umbra seculara in undele limpezi ale lacului nu se poate descrie…

Dar sa o luam pe aleea din stanga, sa-i zicem a liliacului, fiindca acum e luna lui peste o luna va fi, impreuna cu alta, a trandafirilor – si sa ne imbatam de forma si mirosul lui, din ce in ce mai fermecati, pe masura ce inaintam. Tei, artari, plopi, ulmi, castani. pini, brazi, ciresi, pruni si gutui de ornament isi impletesc culorile frunzelor de diferite feluri: palmate, dintate, lunguete, verzi, rosii, galbene sau pestrite, si-si imbina vopselele nenumarate ale florilor, ici-colo trecuti de o sidonie japoneza, o glicina eleganta sau o magnolie exotica.

Nu stii incotro sa te uiti mai intai in sus; si distanta in distanta ramai in extaz in fata altor frumuseti, aparand de jos; mici oaze de lalele sau nu mai stiu ce podoabe ale naturii, pana si Floarea reginii care creste numai pe varfurile muntilor.

Vino si maine, si poimaine, iubite cititor, ori cand, si in toate sezoanele, si nu’ti fie frica nici cand vei gas gradina pustie: in primele zile ale lui Martie iti vor surade viorelele si ghioceii; acum, ce’ti apare inaintea ochilor; toamna, mixandrele, vanilia, daliile, tufanelele, craitele, carciumaritele si simfonia galbenului din ultime zile ale lui Noembrie.

Acum e bine sa stii si cine e vrajitorul care vegheaza peste raiul acesta, fiindca e si’o mana omeneasca, pe lang’a lui Dumnezeu, care are grije sa arate muritorilor darurile pamantului.

Il chiama Rebhuhn, arhitect peisagist, directorul general tehnic al Casei gradinilor publice din capitala, si e venit in tara de vreo douazeci de ani, nascut fiind intr-un orasel din Silezia.  Biografia lui, in ce ne priveste, e interesanta. Dupa ce’si termina studiile la Uranienburg si le desavarseste prin Elvetia, Franta, Anglia, Olanda si Belgia, cu ocazia unei expozitii, se fixeaza la Jardin des Plantes din Paris, cand intamplarea face sa se intalneasca cu florarul Proch, trimis de guvernul nostru pe malurile Senei, sa gaseasca u om priceput, capabil sa gateasca putin gradinile capitalei noastre oropsite.

I-a trebuit multa perseverenta lui Proch, pana sa convinga pe silezian, a  carui tinta era Japonia, sa vie la Bucresti.

I-a sarit in ajutor un prieten al lui Rebhuhn, care si-a induplecat amicul, facandu-i si planul:”Inchei contractul numai pe un an. Daca esti multumit, il prelungesti; daca nu, te’mbarci la Constanta pentru Constantinopol si de-acolo pleci la Tokio, unde ne intalnim.

– Dupa un an de sedere in Romania, spune Rebhuhn, cad am vazut starea de primitivitate in care se afla horticultura aici si mi-am dat seama de posibilitatile de munca, in specialitatea mea, in aceasta tara binecuvantata, cu o clima care avantajeaza dezvoltarea unei flore aproape universale, mi-am zis: „Aici e de mine” si n’am mai plecat.

Marele lui protector, gratie caruia a reusit sa-si realizeze planurile, a fost chiar Regele Ferdinand, el insusi botanist de forta, care’l pretuia.

Se pare ca dragostea de flori se mosteneste. Raposatul Rege o avea de la augusta Sa mama, de la Sigmaringen; Bratescu-Voinesti, delicatul si talentatul nostru prozator, a luat’o de la tatal sau, iar Rebhuhn de la stramosii lui, toti horticultori de vre’o doua sute de ani. Fiul sau, un copilas cu obrajii roz, e destinat aceleiasi meserii.

D-l Rebhuhn e un pasionat. Sculat in fiecare dimineata la cinci, poate fi vazut in toate zilele cu foafrecile in mana, dand cate’o raita pe langa florile lui dragi, ingrijindu’le ca un parinte; ici taind, colo punand sa se sape sau dand ordin sa fie stropite, trist cand constata moartea uneia, vesel cand o gaseste surazand.

Sa nu se uite ca si planta are individualitatea ei, si ca daca proverbul zice: „Sa dea Dumnezeu omului cat poate sa rabde”, nu e acelas lucru cu o floare sau c’o crenguta, pe care o schimbare brusca de temperatura sau o lovitura poate s’o doboare intr’o secunda. Cate ingrijiri migaloase, ca sa ne bucuram de ce vedem!

Dar marele talent al lui Rebhuhn e in crearea atmosferei. Nu degeaba e „arhitect peisagist”. Cismegiul care se transmitea din generatii in generatii arhaic, cum era, s’a transformat de nu’l mai cunosti. Aleea principala, plina de praf, de odinioara, a devenit covor imens cu chenar smaltat, de care am pomenit la inceput. Pana sa faca sa i se adopte planul, Rebhuhn a luptat cu edilii de eri mai rau ca faimosul Le Notre, la Versailles, cu Ludovic al XIV-lea – vezi discutia Le tapis vert; – din niste pietre romane, parasite pe un maidan, a creat o rotonda, azi a panselelor, maine a bujorilor, poimaine a crinilor, rasarita ca’n povesti; mai sunt cateva saptamani si ne vom sui pe movila pana acum fara nume, cu o cascada serpuitoare, de’aci ‘nainte botezata a pasarilor, fiindca aci vor veni sa-si faca cuibul, gasind mediul prielnic si hrana necesara, sveltele sburatoare ce’si inalta siripitul si trilurile spre bolta albastra.

In dorinta de a inova, mintea gradinarului, pe care a avut norocul sa’l descopere Proch, nu se odihneste o clipa. Acum se stradueste sa creeze o alta alee, a Iernii, cu plante verzi si in mijlocul lui Ianuarie, si cine stie ce surprize ne rezerva viitorul in celelalte gradini si squaruri ale capitalei, daca institutia Casei gradinilor continua sa’i lase initiativa si sa’i acorde sprijinul de pana acum. Se cere, insa, si o sporire a bugetului acestei Case, dat fiind ca marile orase europene acorda pana la 2000 lei pe an pentru ingrijirea unui pom, pe cata vreme la noi suma alocata pentru acest scop este ridicola. Sa speram, totus, ca gratie d-nei Elisa Bratianu, careia i se datoreste crearea Casei gradinilor, si care nu cu putin a contribuit la ce s’a realizat, institutia (e cazul de’a zice) va inflori din ce in ce, si viitoarele proiectele lui Rebhuhn vor lua fiinta.

Se va socoti, poate, de unii, ca i’am adus prea multe laude; eu, insa, sunt de parere ca le merita, si ca daca citim zilnic pagini intregi de osanale in adresa cutarui sau cutarui politician, se cuvin macar odata cateva randuri si acestui modest care, cu tabloul viu pe care ni’l da periodic, ne desmiarda ochii si ne mangaie sufletul.

Vei fi obosit, iubite cititor, cu plimbarea si cu vorba mea, si ai nevoe de odihna. Am ajuns in dreptul intrarii Walter Maracineanu. Sa ne asezam pe-o banca si sa dam cuvantul trecutului:

-Pe’aici, ne sopteste el, in Istoria Bucurestilor de Gion, la cisme (devenit Cismegiu), erau candva dealuri. Locul era, doara, afara in oras, bariera fiind unde e acum piata Teatrului. Nici urma n’a mai ramas din lacul lui Dara Negutatorul, care se’ntindea langa acela al Cismegiului si care era inca odata asa de mare. Pe’aici era o singura casa, a unui Hierea Brezoianu, de unde porneau boerii la vanat de  rate salbatice, stramos dela care’si trage numele cunoscuta strada bucuresteana…

Ce timpuri patriarhale si linistite!

– Pe’aici, ne sopteste si viitorul, in ceasul cenusiu al amurgului, vor veni mai tarziu altii si va vor pomeni cu aceeasi melancolie in glas, cu ochii spre aceleasi flori, a caror viata scurta o plangeti, si de cari sunteti legati prin aceeasi soarta.

                                                                                                                                              Radu D. Rosetti

Anunțuri

Read Full Post »

Mai sunt aproape doua zile pana la trecerea lui Mos Craciun prin noi. Fiecare dintre noi are vise, dorinti, asteptari. Unele se implinesc, altele nu. Mos Craciun stie ce sa scoata din sac. Bucura orice suflet, chiar daca nu se implinesc toate cele dorite. Ramane speranta si acel… nu era cazul sau nu este momentul… pe care nu l-ai perceput.

Fiind timpul povestilor la gura sobei, a placintelor cu branza, cu dovleac si mere, a vinului fiert cu scortisoara si a tuicii fierte cu piper, va propun ca la gura sobei sa cititi povesti de iarna care sa faca trecerea spre noul an ce va sa vina. Un An cu multe sperante. Nu le striviti din prima… lasati-le sa infloreasca. Realitatea se construieste din vise si din fapte, nu din negatii, disperare, teama si ura.

Este miercuri dimineata, 23 decembrie, si o sa va dau de stire de la jupan Radu Rosetti prin…

Tempi passati

Daramarea Terasei Ottetelesanu, in locul careia se va cladi Palatul Telefoanelor a facut sa curga valuri de cerneala, si aproape nu exista scriitor care, frecventand celebra cafenea, sa nu’si fi dat contributia regretului, descriind in pagini miscatoare amintirea zilelor de-odinioara, petrecute in tovarasia lui Delavrancea, Macedonski, Iosif, Anghel Garleanu, Dragoslav, etc.

Ce-a fost Tortoni si Procope pentru parisieni, a fost Fialkowsky pentru bucuresteni si pe urma Terasa.

Partea care n-a fost speculata indeajuns – proba ca batranii s-au stins sau numai scriu – este cea relativa la istoricul cladirii daramate, cu catva timp in urma casa boerului oltean Ioan Otteteleseanu cu bunic la Otetelis, localitate de unde deriva numele familiei – precum si cea mai evocatoare a serilor de pomina in cari „una din cele mai mari cucoane ale vremii”, cum o numeste d. G. Bacalbasa in Bucurestii de alta data, isi deschidea larg saloanele, elitei capitalei, pentru ca amatorii de valsuri, polci sau cadriluri, sa danseze pana la ziua.

Era pe cand protipendada se jena sa vorbeasca in graiul stramosilor.

„Femeile din aristocratie nici nu stiau prea bine romaneste; toata educatia lor, tot sufletul lor era strain. Ochii, mintea si inima lor erau pironite asupra Parisului. Aceasta elita, instrainata de neamul ei, vorbea, citea, scria, canta si petrecea frantuzeste. O greseala de limba franceza, in aceasta societate, era discalificarea si ridicolul pentru vecinicie”.

Si d. Bacalbasa, din volumul caruia copiez ramdurile de mai sus, aminteste hohotele de ras starnite pe atunci in „lumea buna” din cauza unei erori de tipar, dar atribuite ignorantei recenzistului Claymoor, in darea de seama a ziarului „L’Independance Roumaine, unde, vorbindu-se de salonul, in care astepta amfotrioana, se spune  ou elle se TEINT (adica unde d-sa se sulemeneste), in loc de ou elle se TIENT, greseala care, din pacate, da pe fata un adevar, venerabila doamna cautand, pe cat era cu putinta, sa indrepte rabojul anilor cu dresuri venite din tari indepartate.

Daca am reprodus intamplarea aceasta este ca o coincidenta bizara a facut ca marea manifestatie nationalista, pusa la cale de d-nul Nicolae Iorga, pe cand era director al Teatrului National Alexandru Davila, pentru ca doamnele din aristocratia noastra sa nu mai organizeze reprezentatii de binefacere in limba franceza, sa aiba loc tocmai in preajma casei unde invitatii vorbeau numai in graiul lui Voltaire, musafiri cari rau naraviti, voiau sa perpetueze uratul obiceiu, alaturi.

Tempi passati! Evenimente trecute, dar cari trebuesc fixate, pentru cronicarii viitorului, avizi sa cunoasca societatea inaintasilor, dupa cum noi sorbim cronicile lui Neculce, calatoriile lui Dinicu Golescu sau suvenirurile lui Ion Ghica.

Scrisorile acestuia din urma sunt mai cunoscute:

„…Pe cand s’au cladit acele case, Dambovita in Bucuresti era o garla pe care nu fiecine o putea trece inot. populatiunea capitalei era putina, si apa curgea adanca si curata, murdariile aruncate pe dansa nu’i urcasera fundul, ca la cea mai mica viitura de apa sa treaca peste maluri, sa inece orasul… Cine nu s-a plimbat pana mai acum doisprezece ani cu luntrea prin mahalaua Isvorul, pe strada Brezoianu, prin Dudescu, pe la Antim si pe d’inaintea Bisericii Doamna Balasa?”

Nu e nici o suta de ani, si par’c’ar fi vorba de intamplari de pe vremea lui Bucur! Ce’as putea spune nou despre pitorescul colt al Bucurestilor, disparut in cateva zile ca prin farmec! 

Ca dupa moartea Ottetelesenilor a adapostit Cercul Militar si-apoi clubul Regal, transformat in cele din urma in Terasa, ca sa fie inchiriata de societatea „Dacia” – devenita proprietara prin actul incheiat cu Academia Romana – diferitilor antreprenori numiti Stere, Jaja, Herdan, Popisteanu si Russo! Nu prezinta interes.

Nu se poate spune acelas lucru si de modul cum a ajuns imobilul in posesia Academiei.

Ioan Ottelesanu a lasat mostenire lui Ioan Kalinderu, membru al Academiei Romane, casa din calea Victoriei No. 49 si acesta a donat’o inaltei institutii, care, la randul ei, imobilul neproducand aproape nimic, a vandut-o Daciei.

Mostenirea a fost lasata, insa, cu oarecari obligatiuni: printre altele, ca’n cealalta casa, sora geamana cu Terasa, zidita la Magurele, – trecuta si ea in patrimoniul Academiei – sa se infiinteze un azil de orfane.

Sunt zidurile vechi sub care Eminescu a scris:

Sta castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri,

Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri.

Ascultati cuvantarea lui Ioan Slavici, directorul de studii al Institutului, la inaugurarea acestuia:

…Stapani pe o mare avere, inzestrati cu frumoase daruri firesti, iubiti si stimati de lumea prin mijlocul careia treceau, Ioan Ottetelesanu si sotia sa Elena,  numai cuprinsi de adanca durere puteau sa’si infatiseze gandul ca mai curand, vor trebui neaparat sa iasa din aceasta lume a lor atat de placuta, si nu odata isi vor fi zis: Toti, toti acestia cari azi s’aduna imprejurul nostru, se vor risipi, se  vor duce si ei unul cate unul, si in cele din urma lumea ne va uita, ca si cand n’am fi fost niciodata…

– Se gandeau bietii oameni ca pentru actul de danie ii vor pomeni Academia la festivitati, si elevele recunoscatoare – nu insa ca vor ajunge celebri de pe urma casei din calea Victoriei, fiindca acolo se lafaia odinioara „crema” Bucurestilor, s’au instalat apoi scriitorii romani, sa-si ia caputinerul

Pe frontispiciul ocasului de cultura de la Magurele, trecatorul poate citi azi frumoasele cuvinte sapate din indemnul Academiei: Labor et Honor.

Un mosneag rautacios m’asigura ca, cu vre-o saizeci de ani in urma, radea la soare, in acelasi loc, un as de cupa, sapat azi in piatra, amintitor al norocului orb cand boierul Ottetelesanu castigase casa intr’o noapte, la carti!

Read Full Post »